Așa mi l-am imaginat și eu pe al meu ieri seara, la ora șapte și ceva, când, de mână cu muzica băieților de la Vunk, m-am lăsat purtată prin fiecare colț al "casei" mele, aflată la câțiva pași de strada Inima.
Treptat, din subsolul întunecat, ticsit cu lucruri despre care uitasem demult, aruncate acolo în speranța că nu o să mai dau de ele vreodată, m-am îndreptat ușor către scara viselor. Distingeam foarte greu lumina care venea de sus, dar nici nu mă interesa, pe moment, să o înțeleg. Până să ajung la lumină, găseam câte o emoție pe ici, pe colo. Am ales să păstrez unele. Altora le dădeam drumul pe geam, eliberându-le din captivitatea în care zăceau de ceva timp, ascunse de ochii curioșilor.
Am aruncat o privire în jur, prin sală, și am zâmbit. Eram fericită pentru oamenii care mă înconjurau și pentru că mă aflam printre ei, împărtășind timp de câteva ore același vis.
Pe scenă - nimic de prisos. Nimic fals. Nimic ne la locul lui. Numai lumini, oameni talentați și calzi, muzică frumoasă, dragoste, fiori din cap până în vârful degetelor și zâmbete sincere.
Aveam sentimentul că am ajuns acasă, după o călătorie lungă, unde cineva mă aștepta să mă ia în brațe și să-mi spună cât de bucuros e să mă revadă. M-am gândit că bine ar fi fost să fi avut un vas cu mine, pe care să-l umplu cu energia din aer și să-l mai deschid uneori, când plămânii au atâta nevoie de el...
Așa am făcut înconjurul lumii celor de la Vunk și a lumii mele de-opotrivă. O lume în care inimile noastre bat in același ritm, Românește.
