O durere mare nu vine în valuri. O simți de-a binelea abia atunci când trece prin tine șocul anafilactic al adevărului. O durere mare lovește în conștiință. Atunci nu mai stai să plângi, să zbieri, să crezi că se prăbușește cerul peste tine. Toate astea devin manifestări prime, reacții de suprafață. O durere mare te lasă intact. Imun la orice fel de emoție. Ești un vas gol, dar nu poți primi să fii umplut cu nimic. În minte ai o continuă și tipică scenă de pustietate dintr-un film western. Îți cedează orice abilități motorii. Ești un paralizat pe care îl trădează doar ochii. În călătoria spre Meka, te aruncă după bord ca pe o cârpă și-ți strigă să înoți: resursele sunt limitate, iar bolnavii trebuie excluși primii din ecuație. Îți mai și leagă de gât o piatră cu cele o mie și una de instrucțiuni pentru a te ajuta să te scufunzi lent, frumos și până la capăt. Chiar dacă în ochi ți se citește disperarea, trupul ți-e liniște de biserică. Ți-e greață de tine, dar te resemnezi. Până la urmă, la ce bun o viață trăită într-o anestezie continuă?
Începi să refaci bucată cu bucată prevestirile Durerii și înțelegi cât de fericit erai să poți simți. Te plimbi prin fiecare vagon al memoriei și retrăiești, pe rând, micile bucurii și înfrângeri ale trecutului. Toate par vii și te vezi ca într-un joc cu Mario și Sonic, pe care însă nu-l poți controla. Te macină neputința intervenției, așa cum paralizia îți macină trupul. Nu vrei să te întorci pentru a schimba ceva. Dimpotrivă, ai vrea să lași jocul să se desfășoare așa cum i-a fost scris, dar să faci parte și tu - cel de dinaintea Durerii - din el. Măcar o dată. Îți dorești să poți rămâne acolo, să joci același segment la infinit. Ideea de a rămâne blocat într-un spațiu în care nu există timp devine obsedantă, arzătoare. Pătrunde în cele mai mici spații ale minții. Seduce cu glas de sirenă. Te răstignește, te leagă cu sfori și îți plimbă pana de înger pe grumaz. Ochii tăi de spectator imobilizat se pierd într-un scurt moment de fericire completă. Te întrebi dacă ai simțit din nou ceva și scheletul sufletului ți se cutremură.
Deschizi ochii, singurii rămași vii. Te orbește lumina de sus. Sub apă, lumea nu se grăbește nicăieri. Își urmează domol rostul. Sub apă, corpul tău e în spațiu cosmic. Ce binecuvântare - gândești cu cel din urmă gând - să ți se ofere o ultimă clipă de luciditate în care să simți toată fericirea vieții deodată, ca un munte de eliberare răsturnat peste tine. Piatra nu mai e piatră. Trage firesc la fund.
