aș fi vrut să am trupul norilor
și inima granitului
așa, ca atunci când săgețile tale
se vor fi înfipt în ea,
să cadă răpuse
și să nu mai simt
nimic.
dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt,
adormită pe frunza unui copac cu rădăcinile roase.
poate atunci ar da rod fericirea,
cea despre care mă învață ei.
poate atunci nu m-aș mai pierde
în cercul meu de foc
prejmuit cu sticlă
antiglonț.
poate atunci aș înțelege
ceea ce știu atât de bine.
poate atunci m-aș putea întoarce
acolo unde toate tresar,
așteptând o nouă
dimineață.
poate atunci durerea ar obosi să înhame boi
la plugul meu.
dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt
care nu are lasă ecou,
născut din iubirea celor doi sori
și ei trecători.
