ia mâna

Ai ochii frumoși,
Privirea ți-e dorință
ca de copil.
Nu sunt atentă.
Ce-mi spui nu contează,
deși pare sincer.
Așa că ia mâna
de data asta, te rog
mai subtil.

Nu mă atinge.
Nici măcar cu gândul -
îl simt.
Azi
de vină e vinul
că arunc prea ușor cuvinte
în care vâjâie
vânt.

Nimic
nu vreau de la tine.
Îți zâmbesc să nu mă aud.
De ce-mi trece prin minte
acum
dacă știi ce înseamnă-n pictură
un nud
bun?

Cât de naiv
pari de la distanță.
Aș vrea să te vezi
prin ochi căprui
ce visează ochi verzi -
timp oprit în statui.

Undeva
O voce-mi șoptește:
Inima ta
a obosit să o dezbraci
în fața oricui.
Îi spun:
Chiar dacă o văd ei,
ce-a văzut el nu îi e dat să vadă
nimănui.

Încă zâmbesc?
Ce caut aici?
Cine e puștiul din fața mea?
Ah, da.
E cel
ale cărui atingeri zbiară grotesc:
"Aleasa e ea!"

"și tu, cu ce ocazie pe... aici?"

Să nu crezi că am încetat. Că nu mă mai gândesc la tine și că nu mă mai înjunghie pe neașteptate dorul. Nu e nimic nou pe frontul de vest. Poate de asta încerc să arunc mai mult pământ peste foc. Apa nu-l stinge, arde și sub apă.
     Tu ești prins în concerte, drumuri, repetiții, oameni. Și eu sunt prinsă în repetiții. Repetiții de vise, zile care nu se deosebesc cu nimic una de cealaltă, amintiri și tot felul de gânduri care nu mai ajung pe hârtie. Știi și tu cum e cu singurătatea: când e prea multă, scuipă toxine. Tu îmi arunci din când în când câte un os rămas din scheletul emoției, atât cât să nu mor de foame.
     Recent am adăugat un premiu nou în colecția cupeleor și medaliilor adunate de-a lungul timpului în cursa celor cărora iubirea le răspunde cu un "[...], dar" continuu. Premiul penru stăpânirea insomniei. Ceva timp în urmă nu prea mă descurcam cu ce avea de oferit somnul. Chestia m-a luat pe nepregătite, nu credeam să fie atât de grave efectele adverse ale drogului tău. Am ajuns să nu mai înțeleg cum se simte un vis și cum se simte o dimineață. Toate se amestecau. Formau un amalgam de imagini, oameni, locuri, mirosuri, atingeri... Ca și secvențele din filme când se încearcă a reda supradoza. Mărturisesc: mi-a fost frică atunci când am simțit că mi-am ieșit din corp. Mi se părea că te văd așezându-te pe marginea patului sau că fumezi în depărtare, pe malul canalului pe lângă care trec în fiecare zi, mergând spre stația de metrou. Dar sunt mai bine acum. Acum pot să dorm cele cinci ore de care am nevoie, atât cât să funcționez. Asta nu schimbă faptul că îmi simt ochii ca două pietre înfipte în craniu când mă forțez să adorm. Tu apari de fiecare dată când îi închid. Niciodată, însă, nu știu pe care din casetele cu amintiri le va derula memoria în noaptea respectivă. E mereu o surpriză. Așa se joacă subconștientul cu mine. E un dialog înflăcărat între noi în fiecare seară. Îmi spune că se răzbună pentru că încerc să-l sufoc cât e lumină afară. Își scoate toate armele când tot ce vreau e să mă înghită așternutul. Și uite-așa, ca niște dulciuri care explodează pe limbă în timp ce ajung în contact cu saliva, uite așa îmi explodează în minte amintirile. Amintirile cu tine au gustul ciocolatei cu lapte de pe limba ta. Și zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc... Acum înțeleg de ce cei care își pierd mințile rămân cu un zâmbet cretin pe buze. Au iubit prea mult.
     E mai greu să porți în suflet numai amintiri luminoase, pline de iubire. Uneori mi-e ciudă că mă rostogolesc prin viață ca un imens ghem de vată roz. Uneori aș vrea să pot urî. E ca și când cineva te-ar păcăli, iar tu ai da din cap în semn că știi. Și ați zâmbi ambii unul celuilalt, continuându-vă drumul. Întotdeauna am iubit nonșalanța asta aparentă la tine. E ca și cum zâmbetul tău ar spune: "Nu eu! Eu nu!". Și e adevărat. Cel mai des nu faci asta voluntar, deși ești conștient de puterile tale. Cred că a trecut timpul când te interesau aventurile în care îți etalai atuurile zodiei. Acum ești așezat, calm. Te excită altceva.
     Pe cât de mult încerc să mă împac cu ideea de iubire detașată, pe atât de mult amân făcutul curățeniei în inimă. Dacă ai ști ce haos am lăsat... Și cât de bine îți stă pe canapeaua de pluș albastru-regal din camera cu ferestre spre mare! Doar că... Ai încuiat pe dinăuntru, iar mie nu-mi vine să cred că nu am o pereche de chei rezervă de la camerele propriei inimi.
     Nu știu dacă există un Dumnezeu, dar uneori mă rog. Mă rog pentru tine. Îi cer să-ți dea putere să ajungi acolo unde visezi și să fii bine. Nu știu dacă mă aude în caz că există, dar eu nu încetez să-i vorbesc. Indiferent unde am ajunge, să nu crezi o clipă că te-am uitat. Poate o să te uit puțin câte puțin în fiecare zi, dar niciodată de tot. Ești umbra gândurilor mele și te port pe piele. Ești mereu undeva acolo și te simt. Cu fieacare respirație. În fiecare bucurie. În tot ce pare neînsemnat. Să nu crezi o clipă că poți dispărea. Nu din mine. Nu acum. Dar când? În curând? În curând e un mic "nicicând". În curând e un mic "niciodată".

Manifest

Nu am un stil. Nu am o formulă perfectă și nu pretind să fiu un artist. Nu vreau decât să găsești adevăr aici.
     Scriu pentru că altfel nu exprim. A fi citit și a fi auzit nu fac parte din "azi trebuie să..." pentru mine. Nu dau replici problemelor existențiale și nu caut remedii sufletești. Sunt prea mulți cei care se învrednicesc cu astfel de preocupări. Scriu pentru că fierbe, pentru că tăcerea apasă și pentru că litera m-a ales. Asta sunt: un vârtej de semne, îmbinate într-un cod genetic de cuvinte generatoare de gânduri.
     Nu am un "public țintă". Nu urmăresc să am un "cititor fidel", un cititor care mi-ar încununa "opera" pentru că așa îl joacă mulțimea-expert. Dacă ai ajuns aici, vreau să te fac să simți ceva. Un fior, un nod, o scufundare. Simte ce vrei tu, numai să fii sigur că ai prins unda, că treci prin tine tot ce îți citesc ochii și tot ce te lasă filtrele tale să înțelegi. Mi-e indiferent cât de mare e "impactul". Vreau doar să te scufund în trăire. Să simți pe pielea ta măcar o tresărire din tot cutremurul. Nu vreau să crezi că îmi ești indiferent. Dimpotrivă, faptul că simți în propriul tău ritm mă face să cred că tot ce numesc emoție a ajuns la tine.
     Nu am un scop când înșir aceste rânduri. Singura mea preocupare e să le dau viață, apoi, găsesc ele calea. Poate, de fapt, am un scop și nu știu să îl definesc clar. Această pledoarie în sine ar putea avea un scop, dar voi lăsa povestea să se scrie singură. Cert e că nu urmăresc nimic anume. O fi bine sau nu... nici asta nu mă preocupă deocamdată. Am prea multe de spus ca să știu de unde încep și cu ce vreau să termin. E prea mult haos aici pentru o structură. Nu mă emancipez, nu inventez un alt fel de stil, nu am metafora plină și proaspătă, nu sunt un geniu al condeiului. Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.
     În lipsa tot mai acută a sincerității, cruditatea emoției umane pierde teren. Să-mi spună cineva unde a dispărut adevărul. De ce ascundem vrerile și pasiunile noastre? De ce suntem dispuși să ne arătăm inimile numai atunci când e curat în ele? Și e curat atât de rar... Unde e murdăria din noi? Unde e păcatul? Unde e impulsul, instinctul? Știai că e o alt fel de frumusețe în ele? De ce ascundem atâtea și nu lăsăm toate nuanțele de negru să respire din când în când? Negrul mat, negrul strălucitor, negrul sângeriu, negrul pupilei... Cât de des negăm doar ca să rămânem gri. O dată, de două ori, apoi toată viața.
     Scriu, deci, ca să trezesc violența simțirii. Să învii prin cuvânt ce nu mai pot învia. Scriu să nu uit. Scriu, pentru că vreau să zidesc frumusețea în toată puritatea ei neșlefuită, în tot adevărul ei plin de răni. Scriu pentru că există timp, spațiu și oameni care nu pot rămâne în umbra mea atunci când universul lor poate trăi etern în cuvânt. Scriu ca să îți arăt cum se nasc și mor minuni. Și dacă simți, rămâi.

ghicitoare

m-am căutat în Bine și Rău,
dar nu m-am găsit.

dacă m-am găsit în tine,
tu ce ești?

eu ce sunt?

nu-mi place

Nu-mi plac multe.

Nu-mi place
să fumez în grabă,
să cer,
să am răbdare,
să te văd cu altcineva,
tăcerea
și singurătatea.

Dar știu că
niciodată nu e destul timp;
puțini știu să-ți citească gândurile;
altfel nu ne-am fi gustat;
de azi vă leagă și altarul;
cuvintele antrenează sinceritatea
și că nimeni nu scapă îmbrăcat în alb.

De aceea,
o aprind când vreau;
învăț să articulez;
număr luptele pe care nu le-am câștigat;
zbier până, poate, într-o zi se va limpezi acceptarea;
educ arta conversației
și prefer să ies din coarne și copite în negru, dar cu un sfânt în plus pe umeri.

Nu-mi plac multe,
asta e.

tăceri, te ceri, te cer

răsăritul îmi taie visul cu tine,
pleoapele dezvelesc lumea greoi.

gurii tale nu îi e de-ajuns liniștea mea.
de ce taci?
cel puțin eu am o scuză:
învăț să vorbesc.

nu mă lăsa în apă:
am cumpănă.
ai dreptate,
o să învăț să înot,
dar nu cred că vrem
să ajungă la mal un mort.

arată-te o clipă -
fii pentru mine
ce a fost Dumnezeu pentru Noe,
salvează-mă de la potopul tăcerii.

la ce bun
pe buze porți(,) lacăte, lanțuri groase?
dacă m-ai lăsa,
le-aș desface pe fiecare
cum știu numai eu,
cum vrei numai tu,
dar nu.

alarma nu mai anunță dimineața,
dimineața anunță alarma.
dacă mă-nveți război,
învață-mă și arma.

am pierdut ceva

Cred
Că am pierdut ceva
între umerii și tâmplele tale atunci.
Am pierdut ceva
între ochii și buzele tale.

M-am încâlcit prin degetele tale.
Mi-am împotmolit nasul în părul tău
des
și unghiile în moalele pernei
pe care îți stătea capul.

Mi-am oprit palmele pe coastele tale
și, ca să mă amețesc mai bine,
ți-am băut zâmbetul -
să simt că e adevărată povara trupului meu
pe trupul tău.

Am tras puternic
momentul în plămâni,
apoi am plâns.

Am jurat să nu uit
întâlnirea atingerii tale
cu obrajii mei sufocați de zâmbet și sare,
Dar cine ține minte
cum se simte
Paradisul Pierdut?

Cred
că am pierdut ceva
în tine.

S!MT

Stinge lumina din hol, din bucătărie, din baie, de peste tot... E un obicei de-al meu de când stau singură: să aprind lumina oriunde când ajung acasă. Vino mai aproape pe canapea. Lipește-te de mine. Vreau să te aud cum îmi respiri pe piele. Cum zâmbești ușor când închizi ochii. Cum oboseala se scurge liniștit din tine când te lași mai adânc pe coșul pieptului meu. Vreau să fie liniște, să te aud cum adormi. Sunt egoistă și da, vreau. Sunt copil și da, plâng când beau prea mult, iar tu mă privești ca și când am fi viitorul. Tocmai de aceea vreau să fie liniște și să te simt cum adormi. Chiar dacă asta nu-mi oprește lacrimile, îmi oprește gândul măcar puțin, pentru că somnul tău e ca vata de zahăr, iar eu nu rezist la dulce.
     Nu, cineva ca tine nu-i. Nu vreau pe cineva ca tine, vreau să fii tu.  Mi-ai spus că "vreau" e prea mare, că, în esență, oamenii propagă acest cuvânt în spațiu, ajungând să nu facă nimic pentru ceea ce spun că vor. Când vrei ceva, ai pași de urmat. Vrei să fii medic, faci facultate. Vrei să faci bani, muncești. Vrei să bei un pahar cu apă, mergi la bucătărie. Ai dreptate, "a vrea" e prea mult pentru mine. E prea mult, pentru că nu există vreo formulă care m-ar ajuta să ajung la ce vreau. Pentru mine nu există scheme și cărți de dezvoltare personală, care m-ar "ilumina". E un adevăr în vrerea mea care nu poate fi materializat. Nu pentru că n-aș putea eu, dar pentru că nu poți tu, iar tu ești lăcata de la care nu voi avea niciodată cheia. Aparține altcuiva. Nu voi ști niciodată ce înseamnă altfel și "ai puțină răbdare, că trece". Nu am timp. Nu am chef. Nu am putere.
     Același film rulează de când mă știu. Ar fi timpul să mă obișnuiesc, dar am un talent special - cel de a construi castele. Și tot timpul din piatră - trec secole până le dărâm. Mă întreb de ce nu renunță niciodată celălalt? De ce nu am nici măcar gropari atunci când îngrop iubiri? Uite-te și tu un pic la mine. Asta nu mă face mai înțeleaptă, mai deschisă, mai plină de afecțiune. Nu mă umple de iubire, deși nu știu cum se face că de fiecare dată puțin se transformă în mai mult. Da, sunt egoistă și nu mai vreau. La ce bun? Venim singuri, plecăm tot singuri. Așa ziceau, nu?
     Totuși, dacă ai bate într-o zi în peretele cubului în care m-ai lăsat, ți-aș deschide cu un zâmbet - obosită, dar cu un zâmbet - și ți-aș da mierea fiecărei picături de iubire pe care am adunat-o. Toată, până sec. Pentru că ești tu. Și chiar dacă va seca din sec atunci când te vei hotărî să pleci, fii sigur că găsești înzecit când te întorci. Iar dacă nu te întorci, îți va reveni drept moștenire când mă voi fi transformat în pulberi. Pentru că ești tu. Pentru că oricât și orice mi-ai cere, voi găsi. Și chiar dacă n-o să-mi ceri niciodată nimic, îți voi dărui fără să știi. Pentru că ești tu și pentru că așa vreau eu. Voi umple spațiile acelea infinite pe care le visezi. Mă voi alia cu Forța ca să ai scut întotdeauna, oricât de seducător nu ți-ar atinge obrazul haosul și distrugerea. Pentru că ea te aștepată acasă. Și e mai frumos să nu rănești pe cineva care așteaptă.
     Vino oricând vrei tu. Știi drumul, știi semnele, știi unde mă găsești. Dacă te rătăcești vreodată, amintește-ți că numele tău sfârșește cu începutul numelui meu. Mă porți în tine înainte să mă fi întâlnit pe pământul ăsta, deci nu ai nevoie de hărți și alte prostii. La rândul meu, te port atât de demult în substanța mea, dar abia întâlnindu-te, mi-am dat seama ce iubesc în mine. Nu e deloc egoist ce spun. N-am cunoscut niciodată iubirea pe care am descoperit-o. Am intuit-o doar. Și dacă te gândești la iubirea despre care îți vorbesc ca despre un gest de narcisism necesar, te înșeli. Admit că egoul nostru își meșteșugărește tot felul de măști pentru a umbri adevăratele noastre intenții și necesități, dar, iarăși, iubirea de pe care ai ridicat vălul e altceva. Mi-ai arătat cine sunt.
     Uneori mi se pare atât de clar, limpede și precis ceea ce simt, încât mi-e oarecum frică de valul de luciditate care se revarsă peste mine. Atât de simple și certe apar motivele pentru care te iubesc, încât devin reductibile la banalități sau, mai degrabă, la niște lucruri mici, oridnare, dar extrem de necesare, încât nu mai e nevoie de cuvinte, explicații complexe, justificări... Dacă ai făcut vreodată o listă de cumpărături, pe care ai prins-o cu un magnet de frigider, o să înțelegi ce spun. Știu că motivele mele nu-ți vor trezi nici o surpriză. Mai mult, nu cred că ai nevoie de ele ca să înțelegi tot ce se întâmplă. Totuși, dă-mi voie să las câteva mărturie aici, ca atunci când mă voi rătăci din nou în apele tale, să-mi fie far și să mă pot întoarce la mal.
     Dacă ar exista un concurs de talente pentru felul de a privi, iar tu ai participa în el, nu cred că s-ar mai ține o a doua ediție. Nu ar avea rost pur și simplu. Sper că ești conștient despre forța pe care o ai în ochii tăi, capabili de prea multe lucruri o dată. Glumim despre vrăjitori și magie, dar de când ți-am întânit privirea prima dată, nu cred că îmi amintesc cine am fost. Ai grijă pe cine și cum privești. S-ar putea să nu-ți dai seama de ce fire tragi. Se pare că eu am avut noroc. Am ales perfect pilula.
     Libertate. În gensturi, în nevoi, în stări, în haos, în plăceri, în sex, în cuvinte... Mai ales în cuvinte și în exprimare. Libertatea de a spune exact ceea ce gândești. Curajul de a spune sincer și fără ocolișuri ceea ce simți, oricât de retardat nu ar suna în capul tău. Libertate în orice. O libertate naturală, de altfel. O libertate pe care o alegi, ți-o asumi și trăiești. Ești fericit și nu regreți absolut nimic. O libertate care te aruncă în nou. Din nou. Și din nou. Te aruncă în oameni, iar prin oameni te aruncă în tine. Libertatea ta e un cerc. Un infinit de puncte: treci prin următorul numai dacă ești liber și îți dai voie să simți.
     Dependența. De emoții, de frumusețe, de artă, de ceea ce te face să plângi. Dependența de ea, de fiecare dată când te respinge. Dependența de intimitate profundă. Dependența de piele, de atingere, de corpuri fuzionate mai mult decât prin organe. Necesitatea unei afecțiuni la timpul potrivit. Sesizarea momentului. Cititul în respirație, în transpirația palmelor, în semnul exclamării al sânilor, în oftat. Dependența de un celălalt care aude, ascultă, se topește în starea ta și nu judecă, e sincer și nu cere nimic înapoi.
     Zâmbetul și felul în care dormi. Cârlionții și sunetele tale de dimineață, când abia te trezești, dar știi că o să adormi din nou. Pasul rapid, apăsat și leneș. Fața de copil fericit atunci când mănânci ceva de care ți-a fost poftă. Felul în care închizi ochii când găsești versul ăla. Felul în care îi ațintești în gol când nu-l găsești. Tatuajele tale de pe brațe și abdomen. Abdomenul și brațele tale pe mine, eventual. Umerii. Lobul urechii stângi. Da, toate lucrurile alea despre care ziceam că par banale.
     Felul în care simți și lumea pe care o porți în tine. N-am mai întâlnit pe nimeni care ar intui lucrurile așa cum le intuiești tu. Pe nimeni mai sensibil, pe nimeni mai încăpățânat. Pe nimeni mai sigur de ceea ce face, cu frica de a nu reuși ceva important în același timp. Cu simțul acut al trecerii. Al timpului, al omului, al istoriei. Cu o conștientizare alertă a socialului. Cu entuziasmul și răbdarea de a-i crește spiritual pe cei la care ții. Cu dragostea și eternul respect pentru cei care au fost lângă tine de la început. Cu grija pentru cei care ți-au dat viață și fratele mai mic. Cu sentimentul datoriei și hotărârea neclintită de a construi o familie. Cu o iubire cât casa pentru ea, oricât nu te-ar răni.
     Mai sunt... Multe mai sunt. O să te plictisesc, dragul meu, dacă stau să le înșir pe toate aici. Și după cum prea bine știi, nu e nevoie. Îți dai tu seama prea bine de toate atunci când îți sunt în preajmă. Aș fi vru să pot fi fericită pentru tine. Chiar îmi doresc să te pot iubi liber. Și uite cum revenim la "a vrea"... Dar încă nu am învățat să fiu destul de puternică pentru a iubi fericirea ta. Așa că ai răbdare cu mine și iartă-mi iubirea cu toate "motivele" ei. Am rămas cu o încrustare-pereche pe piele în timp. Te simt.
   
   
   

ad libitum

un fir subțire se desface în patru
metafore pe care nu le înțeleg

coboară o perdea de năluci
peste cearcăne.

iubirea mea urcă-n mașină și pleacă

acolo unde nu există combustibil
acolo unde nu există gări
acolo unde nu există întreg.

secetă pe cer –

seceră în mine.
lună pe apă –

argintiu pe tine.

mâine
mâna visului tău îi va da drumul

mâinii visului meu.

cuvintele tale vor deveni termite
în urechea mea -
sunetele unui Ulise.

cere și ți se va da
o libertate independentă de tine
adevăr sau provocare?
– nu-i cere ce n-are.

mă întind în pat,
îmi încrucișez brațele și picioarele

și depind de tine, Procust!

e vina lui Nimeni,

bine ai venit!

reconstituiri

Bună,

Te-am visat. În mod normal, asta mi-ar fi înecat ziua în valuri de apatie, furie și necesitate a unei intimități, dar acum mă bucur. Mă bucur, pentru că nu am mai auzit nimic de la tine de ceva timp. Nu știu de ce, dar nici nu încerc să-mi dau seama – aș putea descoperi ce nu vreau. Visul ăsta m-a făcut și norocoasă pe de-asupra: mi-ai vorbit. Ce utilă e lumea asta a subconștientului. Măcar acolo știu că putem face schimb de păreri.
      Ca de fiecare dată până acum, te-am întâlnit spontan. Nu m-aș fi așteptat să te văd. Nu mi s-a părut niciodată că ești genul tipului de gașcă. Acum, erai înconjurat de oameni. Destul de mulți, destul de nepotriviți. Când am ridicat privirea spre tine (pentru că aproape întotdeauna merg cu ochii ațintiți în pământ), mă observaseși deja și zâmbeai. Ca întotdeauna – cu un pas înaintea mea.
      M-am făcut că nu te văd, până nu mi-a zis cineva: “Uite-l pe F.!”. Atunci am decis că “nu mai am încotro” și m-am îndreptat să te salut. Și pentru că visul e o lume croită de cel care visează, salutul nostru s-a transformat neașteptat în sărut și o îmbrățișare mai mult decât amicală în capul meu. Abia mă dezmeticisem, că m-am și trezit mergând cu tine într-o direcție opusă mulțimii, departe de tot ce fierbea acolo unde te-am întâlnit. Pășeam lent, deloc potrivit nouă (mereu am simțit un val de împlinire și putere alături de oamenii care merg repede din instinct). Mi-ai spus:
      — Crezi că toate astea au fost o glumă, nu-i așa?
Nu știam ce să-ți răspund și nici nu sunt sigură că am făcut-o. Obișnuiesc să mă pierd în pauze lungi – de parcă aș fi responsabilă pentru pronunțarea unei sentințe – înainte să articulez un răspuns mai mult sau mai puțin închegat. Cu afinitate spre cel din urmă, în capul meu am rostit:
     —Tu nu?
      Încerc să reconstitui discuția noastră după aceste replici, dar visul meu se întrepătrunde cu un fragment din “Moartea fericită” a lui Camus:
     “ — Da, dar aș vrea să-ți spun ceva. Poți, desigur, să nu-mi răspunzi, dacă asta te indispune. Șovăi: O iubești pe soția ta?
      Mersault zâmbi:
      — Nu e neapărat nevoie. [...] Vezi tu, ce contează cu adevărat e voința de-a fi fericit, un fel de conștiință uriașă și mereu prezentă. Restul, femeile, operele de artă sau succesele mondene nu sunt decât pretexte. O canava care ne așteaptă broderiile. […] Nu mă pot bucura de fericire decât atunci când o văd luptându-se dârz și violent cu opusul ei. ”
     Acest “Nu e neapărat nevoie” nu-mi dă pace din momentul în care ochii mei l-au întâlnit pe pagină prima dată. Nu știu în ce proporții simți și te amăgești că simți, pentru că, așa cum mi-ai spus într-o noapte chiar tu: fervoarea și pasiunea se răcește în timp – rămâne altceva. Mi-ar plăcea să știu ce e acest “altceva” pentru tine cu adevărat. Dar, deviez.
      Cum apare Sfânta Vineri în calea personajului principal în povești, așa a trecut pe lângă noi un bărbat cărunt și morocănos, aruncându-ne o vorbă aspră și jignitoare. Am simțit cât de pornit și hotărât erai să-i arzi una. Cu seriozitatea unui om de un metru cinzeci și opt care vrea să cuprindă infinitul, mi-am învălătucit brațele în jurul tău. Mi-am imaginat că sunt o lăcată. Deodată, m-am simțit mai puternică. În eforturile mele de copil care nu renunță la jucăria lui pentru nimic în lume, ai reușit să te calmezi după vreo trei smucituri și câteva înjurături colorate.
      Ne-am continuat drumul. Nu ne țineam de mână, cum nu ne-am ținut niciodată (poate decât atunci când ai simțit nevoia de a nu mă pierde într-un furnicar de oameni amețiți). Am întâlnit din nou bătrânul arogant. Mânca niște caise dintr-un pom care nu părea să fie fructifer. Te-ai apropiat, te-ai uitat ciudat la el, apoi ai rupt și tu o caisă mult prea verde. Contemplai cu seriozitate idea de a o încerca la gust, chiar dacă îți plac doar cele coapte prea bine. Râzând, te-am îndemnat să nu o mănânci. Totuși, arăta dubios și caisa și tu cu ea în mână. Mai des decât de obicei, “a se răzgândi“ nu e un reflexiv din vocabularul tău. De aceea, m-am bucurat că ai renunțat la idee.
      Tot ce țin minte apoi, e că ne-am trezit într-un pat care părea mai mult al meu decât al tău. Și acum... care din paturile mele era cel din visul de acum? N-aș ști să răspund, dar brusc îmi vine în cap imaginea garsonierei în care am stat la București și a serii în care ai rămas la mine când ne-am întors din Constanța. Se anunța o furtună violentă, dar ploaia se potolise între timp, ca o pauză între două reprize de box. Ai deschis geamul și așa cum erai – numai în boxeri, în întuneric și în tatuaje – te-ai așezat pe pervazul mult prea îngust, cu dreptul tras spre tine și stângul căzut leneș pe podea. Te-ai lăsat pe spate, sprijinindu-te de perete (și el îngust) și ți-ai aprins o țigară cu bricheta albastră BIC. Ai aruncat-o dezinteresat alături. Nu știai că e a mea. De fapt, nici nu contează: cineva mi-a spus odată că detaliile sunt chestiuni femeiești. În boxerii aceia ai tăi și întunericul ploios al nopții, arătai ca un copil mare, care știe, dar încă așteptă să vadă cu cel îl mai surprinde viața mâine. În trăsăturile lungi ale corpului tău respira toată Roma și Grecia Antică. Păreai desprins din “Crearea lui Adam” a lui Michelangelo cu o nuanță deloc subtilă de Warhol. Acolo, atunci, nu aș fi vrut să opresc timpul. Aș fi vrut să fiu timp: ca să exiști în mine. În noaptea aceea, într-un decor ieftin și îngust, m-ai urcat spre gura vulcanului și mi-ai arătat cum se varsă lava de sus, spre poale.
      Cu reminiscența acelei nopți, dar într-un seism mai atenuat în dimineața asta, am început să mă apropii spre hotarul visului cu zorii. Am încercat să deschid ochii cleioși și grei de umiditatea aerului coastei de vest. Primul fir de transpirație se pregătea să-mi alunece pe frunte, dar înainte să se prelingă, am închis pleoapele în refuz, ca să mă întorc la tine. Atunci am știut că visez. Îți dai seama de ce nu e abia atunci când deschizi larg ochii. Mie, însă, mi-a fost de-ajuns să-i deschid doar pe jumătate. M-am întors, așadar în ceață, unde respirația noastră înceta să mai existe, lăsând loc numai săruturilor – singurele certitudini: atât de clare și vii, încât păreau imposibile. Buzele tale – interiorul unei scoici, apoi dintr-o dată tari și pronunțate, ca o coapsă de antilopă în salt. Flux și reflux. Secetă și înec. Desprimăvărare și întâiul îngheț...
      Un huruit vag îmi deranjează neinvitat urechea. Văd cum ochii tăi îmi șoptesc ceva, dar zgomotul insistă și mă trage ca o mână după el. Mă răstesc apăsat. Încerc să-l fac să înțeleagă că nu e tocmai momentul potrivit. Nu-i pasă. Și ca în filmele cu Harry Potter, mă trezesc aruncată de o baghetă magică într-un colț al realității. Îmi împleticesc picioarele către fereastră, care se deschide spre mare ca spre o lume nouă. Zăpușeala mă izbește violent în față și îmi agață trezirea de gât. Încerc să trag ultimul val de răcoare în piept, dar mutra mi se boțește și mai mult, ca o foaie scoasă din coș și mototolită din nou. Un miros cunoscut îmi înțeapă nările.
      Cu mișcări calculate și metodice, jos, cineva repară rezervorul cu gaz.