Pleacă de aici. Pleacă din casa asta ruinată, goală şi expusă care mi-e inima. Nu te cer aici. Nu vreau. Am obosit de tine, de mine, de tot ce ţine şi nu ţine. De orice efort de a "corespunde". Chiar nu vezi? Urăsc când mă priveşti de parcă îţi datorez o viaţă, de parcă aş fi cel mai râvnit trofeu al tău pe care ştiai că-l vei obţine fără prea multe dificultăţi.
Superficială?! Bine, fie! Nu am încredere în ceea ce sunt? Tăcută?! Nesigură?! Spune-mi, ce ştii tu despre arta de a tăcea? Despre a lăsa totul aşa cum e, pur şi simplu? Despre linişte? Despre fericirea care nu are nevoie de mărturisiri şi cuvinte rostite in ardoare, exclamaţii pe care o să le uiţi odată cu zorii? Despre sinceritate? Despre intimitate mută? Despre cuvinte puţine? Oare, dacă simţi trebuie să te justifici? Nu e liniştea cea care naşte tresăriri şi tresăririle cele care ne nasc pe noi? Până la urmă, să fie aşa cum spui tu, dar mă prefer pe mine aşa cum sunt, plutind în misterul şi liniştea mea în schimbul măştilor pe care vrei să le vezi numai tu.
Te rog, deci, să închizi toate uşile după tine. Eu te-am eliberat demult. Şi nici măcar nu eu, ci inima şi străjerii ei. Mi-e silă de toate câte se întâmplă în jurul tău. De replicile tale, care ţi se par atât de ieşite din comun, atât de originale, incredibil de autentice, artistice şi înălţătoare. De oamenii fără chip şi suflet, ca nişte carcase mişcatoare şi aparent generatoare de "gânduri mari", "revoluţionare" care roiesc în jurul tău pentru scopuri ştiute doar de ei. Cel mai trist e că eşti conştient şi nu faci nimic altceva decât să accepţi cocoloşul ăsta de falsitate ca pe o coroană, care îţi încununează egoul de dimensiunile Jupiterului.
Mă doare în cot despre filozofia ta de viaţă şi despre teoriile tale legate de existenţă. A ta, a mea, a altora. Îmi sunt absolut indiferente şi străine. Te-am iubit enorm. Tu nici măcar n-ai intuit cât. Nu ştii de câte aş fi fost în stare pentru iubirea mea. Şi pentru ce?.. Până la urma nu asta contează şi nu-ţi cer, de fapt, nimic. Poate n-aş fi vrut sa auzi asta. Sau poate nu asta am vrut sa spun.
Furie. De unde o fi? Şi unde se duce toată blândeţea de odinioară? Unde s-a dus? Dar ştii... Nu-mi pasă. Până aici. A fost. Foarte bine.Sunt murdară. Murdară de sentimente de care nu am nevoie. Mi-am repetat de atâtea ori că am obosit. De parcă aş fi cărat nu o singură viaţă în spate, ci mai multe. De parcă durerea se ţine scai de mine. Simt că mi se închid greoi ochii sub cerul ăsta care şi-a lăsat, parcă, nişte saci de granit peste umerii mei. Ar trebui să le las naiba pe toate? Acum oare? Mi-e mâna de plumb şi trupul de vată. Cât de orbit poate fi un om... Ochii refuză lumina, interiorul e uzat, iar la orizont dansează umbre.
