iulie, '20

Știi, iubirea mea nu miroase a esențe scumpe și pretenții.
    Aproape nu port sclipici.  Și nici farduri. Nu fixez cu privirea. Nu arunc săgeți. Nu am un mers de felină și vocea nu-mi tună.

    Nu ocup spațiu decât dacă îl împart cu un om care își împarte sufletul cu mine.

    De cele mai multe ori nu am siguranța pământului și nu mă țin bine pe picioare. Nu prea știu ce vreau, dar incertitudinea dispare ca un balon de săpun când ești în fața mea. Ești efectul hocus-pocus. Simt rădăcinile adrenalinei. Imposibilul nu există. Toate sunt simple și libere, largi și înalte și fără sfârșit. Ca bulevardele în plină noapte. Și tu în stânga mea. Ca un zid. Ca un punct din care pleacă toate. 

Ce recomandare bună!

 Obișnuiesc să-mi folosesc conturile de pe rețelele sociale pentru a încuraja oamenii în care cred și pentru a împărtăși unele emoții în care (mi-ar plăcea să cred că) se regăsește cineva. Așa a fost și cu ultima lectură din revista DOR, în urma căreia o prietenă mi-a scris: „Ce recomandare bună!”. Recunosc, m-a cam surprins, dar mi-a și confirmat un lucru.
    În ultimul timp, interacționez cu o grămadă de oameni și pe măsură ce unii dintre ei mă lasă să le cunosc mai bine poveștile, îmi dau seama cât de mult ne asemănăm în trăiri, că în esență totul se poate reduce la câteva secvențe narative esențiale pentru specia umană. 
    Întâlnim iubirea vieții noastre complet nepregătiți și ne îndrăgostim de oameni inaccesibili, căsătoriți, cu copii sau într-o relație fericită (care, cel puțin, așa pare la prima vedere). Avem părinți, prieteni și oameni apropiați măcinați de boli. Părăsim un „acasă” pentru un vis pe cale să se evapore sau pentru „un viitor mai bun”. Facem sex în mașini. Ne îmbătăm fără să vrem. Ne distrugem într-o varietate de moduri care ne surprind până și pe noi. Alergăm după fericire și nu înțelegem de ce nu putem adormi când „Doamne, dar am meditat astăzi și mi-am luat doza de vitamine!”. Ne trezim cu atacuri de panică, ale căror sursă o înțelegem la limita lui „prea târziu” și tot ezităm să ne programăm odată la psiholog, pentru că „ce-o să zică lumea oare”. Blocăm și deblocăm foști. Nu știm să comunicăm. Nu știm să ascultăm. Nu știm să ne conturăm limitele. Nu știm ce vrem. Lista asta ar putea continua la nesfârșit.
    „Dar privești totul atât de dramatic!”. „Așa e vârsta asta. Mai trece puțin timp și o să ți se limpezească pornirile filosofice.” . Da, da. Știu. Însă, nu despre asta e vorba. Bucuriile sunt esențiale, și - surpriză - așa cum suferim la fel, ne și bucurăm la fel. Trăim binecuvântarea când ne trezim alături de cei pe care îi iubim. Ne vedem copiii făcând primii pași. Simțim scoicile și nisipul sub picioare. Ne pierdem într-un apus. Facem duș după o zi lungă. Savurăm cafeaua preferată. Ne trezim la 5 dimineața și descoperim, brusc, liniștea. Îmbrățișăm. Hoinărim. Oftăm. Dar...
    Am ajuns să implorăm vindecarea într-o disperare mascată de postări pe rețele. Oare unde sperăm să ajungem dacă nu lăsăm loc vulnerabilității și omeniei din noi? Suntem atât de diferiți, dar ne asemănăm atât de mult în bucuriile și în fricile noastre. Este insuportabil de necesar să ne vedem unii pe alții în toată „goliciunea”, să ne dezbrăcăm în sfârșit de superficialitate, să ne spunem: „Ăsta sunt eu. Tu cine ești?” Altfel, e trist.
    Nu mai țineți ce simțiți pentru voi, pentru că nu sunteți niciodată singuri. Rostiți, creați, exprimați, ajutați. Frica e mare, dar răsplata pentru curajul de a împărtăși o emoție e infinită. 
    

ăsta nu e un rămas-bun

Scriam:

    "Te priveam pe furiș cum mănânci. Aș fi stat toată viața să te privesc făcând orice. „Haide, comportă-te ca un om adecvat. Mănâncă-ți supa.” îmi spuneam în gând și mai luam o lingură. Te interesa dacă am fost plecată, dar de fapt ochii tăi mă întrebau dacă sunt bine. Evit. Îi evit ca să mă țin sub control. Totuși, aș fi vrut ca fiecare femeie să simtă ce înseamnă să fie privită de tine. 
    Voi pleca în curând. Ar putea fi ultima noastră vară împreună. S-ar putea să nu mă mai vezi niciodată. S-ar putea să nu te mai văd. 
    Nu plec pentru că vreau. Plec pentru că așa trebuie. Știu ce ce-o să zici despre „trebuie”... Plec pentru că tu ai o viață de trăit. Fără mine în ea. O viață pe care o știi, iar eu am de trăit o viață pe care n-o voi ști niciodată. 
    Plec ca să învăț să te scriu. La propriu. Într-o zi voi ajunge să pot scrie despre toate visele în care îmi apari, despre toate locurile în care am fost, despre vara în care te-am întâlnit și despre vara asta, în care plec. Le voi povesti oamenilor că iubirea există. Există acolo unde nu ai voie să o cauți, dar acolo unde are ea voie să te găsească. 
    Tremură un vânt prin copacul din fața casei cu frunzele întinse până în geamul ușii de la balcon, ca niște mâini suave de fată. Parcă vor să mă îmbrățișeze? Tremur și eu scriind. Ce ciudată e vara asta... Rece, ploioasă. Ciudată ca viața. 
    Îmi aduc aminte despre visul în care îți spuneam că dacă se întâmplă să avem un copil, îl voi păstra. Mi-ai spus că nu am încotro. Ți-am spus că nu ai înțeles: o să-l păstrez indiferent de circumstanțe; o să-l păstrez pentru că te iubesc. Ai zâmbit. „Cred că și eu te iubesc”, ai spus. A fost doar un vis. Ca și prezența ta în viața mea. Uite, nici acum nu știu să vorbesc despre mine. Poate plec să învăț și asta - să mă scriu.
    Un prieten mi-a spus că geniii nu există. Există oameni liberi și oameni mai puțin liberi. Libertatea ta nu e parte din mine. O parte din libertatea ta este toată libertatea mea. Tu nu ești parte din mine: prin mine te întregești, iar eu capăt sens în întregul tău. E adevărat că fiecare e propria lui persoană, dar mai e adevărat că, fiind pe cont propriu, deseori rămânem singuri. Eu și singurătatea ne știm demult, dialogăm mai des decât unii respiră când fac dragoste. Cred cu tărie în destin. Și ce poate fi mai frumos decât a avea destinul reîntregirii, al devenirii unei unități prin iubire? Nu există nimic mai firesc, mai profund și mai pur decât a dărui. Primește, deci, acest dar ca să-ți amintești despre destinul tău.    
    M-am lovit violent de tine. Au sărit cioburi, dar le-am strâns cu grijă și port bucăți din tine cu mine peste tot. Obiceiurile tale, cuvintele, muzica ta... Uneori ești greu de purtat! Uneori îți simt fiecare colț, fiecare contur neșlefuit cu toate adânciturile și excrescențele spinoase, fiecare solz de diamant. Ești greu de purtat uneori, dar fiecare durere - mai mică sau mai mare - îmi aduce aminte de toate golurile mele care au fost umplute de tine, de forma sufletului și a trupului tău. Din tine în mine se revarsă mereu și poate de asta îmi e atât de greu să mă rup de o sursă de viață. Dacă nu găsesc niciodată apă, ci numai sucuri ieftine, artificiale acolo unde plec? 
    Omul meu drag, mie nu mi-e frică să mor. Mi-e frică să mor știind că nu mi-am urmat destinul. Numai tu ai puterea să mă porți mai departe. Asta e una dintre forțele tale nevăzute: să porți oamenii care înseamnă ceva pentru tine mai departe; să nu-i lași să moară decât pe pământ, iar mie - mie nu mi-e frică să mor pe pământ. Mi-e frică să nu fi însemnat ceva pentru tine. ” 

De ce nu ți-e frică, nu scapi. Ai spus asta o dată și ai avut dreptate. Nu mi-e frică să mor și uite-mă aici, față în față cu moartea. Dar oare nu sunt acestea cele mai mari frumuseți ale existenței - nașterea și moartea? Unora le e dat să vină, altora să plece. Știu că nu-ți plac surprizele, dar fiecare sosire e o surpriză. Ai pe cine să iubești. Am pe cine să veghez.
    Ăsta nu e un rămas-bun. Ție nu ți-a plăcut să spui „adio” niciodată, iar eu detest orice fel de despărțire. Îți spun: pe curând, cel mai drag om de pe pământ! Ne vedem acolo. 

ceva se (dez)leagă

Mi-ai dat o vară
de pus în ramă
Ceva nu s-a legat,
Ceva întotdeauna se dezleagă:
Șireturi
Promisiuni
Abstinențe.

"- Să nu-mi dispari"
Ai știut să mă găsești printre-atâția ari
ai inimii
și fără asta.

Îmi dai o iarnă
de aruncat pe fereastră
Ceva s-a legat,
Ceva întotdeauna se leagă:
Ochi
Răni
Vieți.