Ne frângem. Suntem mai subţiri decât petalele unei flori uscate de timp. Ne zbatem să ajungem undeva, aruncându-ne sălbatic în speranţe, orbiţi de reflectorul unui viitor atât de râvnit. Ne iluzionăm atât de repede, încât ignorăm viteza fericirii de care ne lăsăm purtaţi, ca mai apoi să ne zdrobim furtunos de uşa de sticlă prin care vedem "clipa" atât de aproape, însă nu mai putem face nimic cu cioburile noastre, care se prăbuşesc lent, ascuţit acolo, de unde cândva le-am adunat la loc, cu mâinile sângerânde, lipindu-le cu grijă, să nu se taie altcineva de ele.
Ne luptăm cu ceea ce am ajuns să fim, negându-ne şi renegându-ne justificaţiile, pe care conştiinţa le aruncă asemeni unor colaci de salvare, de care încercăm să ne agăţăm nebuneşte, doar pentru a ne feri îngroziţi de valul adevărului. Eşuăm în ceea ce am crezut cu nestrămutare. Căutăm cu disperare acel bob de lumină care să ne scape de întuneric. Înălţăm ochii spre infinit şi, fără să mai ştim, plângem. Sau ne plângem. Cel mai des de milă.
Uneori ne simţim de lemn şi ardem, mistuiţi de un foc pe care îl credeam salvator. Ne comparăm cu alţii, conştienţi că nu ar trebui să o facem. Încercăm sa-i urmăm, convinşi că aşa va fi mai bine. Apoi ne bicium iar, până ajungem să simţim un sânge nou, proaspăt, curgând învolburat din răni vechi, regăsindu-ne puterea de a crede.
Suntem cei care (ne) pierdem cel mai des. Cei care ne sugrumăm durerea tăcând şi cei care ne bucurăm ca nişte copii. Suntem cei cărora le zâmbiţi cu un înţeles anume şi cei care "nu gândesc la rece". Suntem cei care voi nu veţi fi niciodată. Cei care avem în noi lumina. Suntem visătorii incurabili.
