albastru

Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Despre tine, evident. Despre noi, cumva. E singurul loc unde pot vorbi, în liniște, despre acel „noi”.     
    Despre cum e să nu-ți mai fie frică să fii tu, să spui lucruri, să simți fără să judeci și să te judeci. Despre dezamăgire și vieți paralele, în care sufletele-pereche nu se mai rătăcesc în împrejurări și timp bizar, atât de nepotrivit - da, despre toate chestiile astea siropoase. Despre cât de importante sunt unele întâlniri în viață. Despre marile întâlniri. Despre cât de greu e să accepți ceea ce contravine realității și despre felul în care și-a construit copilul din tine totul în cap, astfel încât să nu-l doară. Despre frumusețea banalității, a lucrurilor care se întâmplă spontan și despre felul în care te simți cea mai adevărată, vie și sinceră versiune a ta alături de un om cu care alegi becuri pentru lustre în nu știu ce capăt al orașului. Becuri pe care le va pune în casa lui cu alt om - omul cu care își va petrece tot restul vieții, omul care nu ești tu. 
    Despre cât de greu e să te mai imaginezi în viața asta undeva, cu cineva, fiind fericit. Despre singurătate și efort. Despre luat de la capăt și luptat lupte pe care nu le-ai ales, ci care te-au ales, mai degrabă, pe tine. Despre îngropat și dezgropat vise de sute de ori. Despre insomnii, și pastile, și oboseală. Despre așteptare. Despre o cruntă, cumplită și lungă așteptare a unei clipe, a unei zile, a unui telefon, a unui sunet, a unei vibrații. Despre speranță. O inutilă, veșnică speranță că va fi altfel. Despre cafele amare și o grabă dulce. Despre puținele dialoguri importante, fără cuvinte. Despre cuvintele din priviri pe furiș. Despre încătrcatele fraze, poezii cu metafore întortocheate, romane cu zeci de volume, enciclopedii despre civilizații, cosmosuri și fluturi cu aripi albastre - toate în priviri. 
    Știai că albastrul nu există în natură? Am trăit 22 de ani cu iluzia că albastrul e una dintre culorile cele mai simple, ordinare de pe planetă, dar albastrul nu există decât pe aripile unei specii foarte rare de fluturi. Albastrul nu e decât o refracție a luminii. 
    Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Acum știu ce culoare are iubirea.

singurătatea

singurătatea

e un ghem roșu de amintiri,
un triptic cu oglinzi
în care niciodată nu te vezi în același timp,
o podea 
cu cioburi de zâmbete
pe care calci să auzi muzica
fosilelor din tine.

e un nisip mișcător
care stă pe loc,
un apartament drăguț
cu pereți înghețați,
cărți
și obiecte lipsă.

e mirosul omului pe care îl iubești 
de la distanță.

e un semn de întrebare
acolo unde nu e loc de întrebări,
dar e totuși loc de un semn.

obișnuiai să

la 3 dimineața
singurătatea
lovește altfel

ca degetul în filtrul de țigară
ca mașina oprită la semafor
ca omul obosit
așezat pe canapea

tu de ce fugi?
ți-e frică de altceva-ul nostru?

nu te va salva
nici copilul
nici mama
nici bărbatul
din tine
ce va rămâne
la vârsta
dinților falși
și a viselor întârziate?

obișnuiai să spui că 
simți

și te-am crezut,
te cred,

dar de ce?

taci
nu-mi place
cum nu-ți plăcea nici ție
sau poate
ți-a plăcut
până m-ai învățat să vorbesc,
să scot cuvinte,
să dau un nume
fricii tale

obișnuiai să spui că
simți

durează
21 de zile
să formezi o obișnuință

Ea nu e

Ea nu e
plictiseala
de sâmbătă seara.

Nu e 
linia roșie,
nici pardesiul de ploaie.

Nu e
conversația despre nimic.

Nu e 
perna mică din colț
sau cearșaful
de a doua zi
sau cana cu zaț uscat
de cafea.

Nu e 
o întâmplare,
o coincidență,
o scuză.

Ea nu e. 

hai, dansează!

Nu știu ce să-ți spun.

Nu mai știu ce să-ți spun. Nu mai am arme. Nu mai am nici un scut. Nu am cu ce să mă apăr și nici cu ce să atac. Aș prefera să mă omoare cineva, dar au făcut un cerc în jurul trupului meu gol și se holbează la mine ca la o specie din paleolitic. Nici măcar nu le vine să tragă. Agonizez cu ochii lor murdari pe piele. Așteaptă să-i surprind, să țip, să mă mișc, să fac ceva. Dar eu - eu nu sunt în stare și aș vrea să cad în genunchi în fața lor. Să mă facă prizonier și de-acum încolo fie ce-o fi. Să decidă providența.

Eu nu mai am putere. Predau cuvintele cuiva care știe să le folosească mai bine. Mai exact, mai corect, mai copt și mai adevărat. Cuiva, care are ceva de zis. 

Nu știu ce să-ți spun.
Nu mai știu ce să-ți spun ca să mă crezi. 

de la zero

0
așteptări
1
noaptea
2
ce înseamnă?
3
zile de nesomn
4
ochi vii
5
ore de drum
6
iulie
7
trâmbițe de îngeri
8
minuni ale lumii
9
nu ne-a fost scris
10
e când unu o ia de la zero

între bare

Dragă Tu,

Cosmicule, îndepărtatule, inexplicabilule.

Nu te voi întreba cum te simți. În schimb, spune-mi ce. Zi-mi ce-ți trece acum prin gând. Povestește-mi orice fleac. N-am mai vorbit demult. Nici pe viu, nici pe vis.
     Te simt oarecum obosit. Spune-mi, ai obosit? Și eu. Și eu - ce? Și eu am ce ai și tu. Mi-ai spus, odată, că pot să te întreb orice. Vreau să te întreb ceva ce nu te-a mai întrebat nimeni, dar gândurile se coagulează într-un nimic incoerent. Insist atât de mult și poate nu ar trebui să trag atât de tare. Zi-mi dacă te plictisesc...
     Te-aș întreba simplu: cine ești? Poate, dacă înțeleg cine ești tu, voi înțelege cine sunt. Te-aș întreba: la ce te gândești - la ce te-ai gândit azi - înainte de somn. Poate, dacă mă plimb prin mintea ta, prin cuvintele tale, voi înțelege schema gândului meu. Te-aș întreba: ce e al tău? Poate, dacă aș ști ce e al tău, voi dobândi claritatea lucrurilor pe care nu le pot avea. Te-aș întreba de unde vii, ca să înțeleg încotro să merg. Te-aș întreba ce mai asculți, ca să tac. Te-aș întreba cum vorbești cu cei pe care îi iubești, ca să-mi dau seama. Te-aș întreba cum simți că e potrivit, ca să știu ce am fost. Te-aș întreba ce joci, ca să știu cine poți fi. Te-aș întreba ce-ți place, ca să știu ce - nu.

     Cum dormi când plouă?
     Când îți place marea cel mai mult?
     Ai intrat vreodată în mare în pielea goală, într-o noapte cu lună?
     Cum a fost?
     Când a încetat să-ți fie frică de întuneric?
     Cât timp trăiește un melc fără cochilie?
     Dar omul?
     Ce cuvânt spui cel mai des?
     Balenele dorm vreodată?
     Cât timp îți poți ține respirația sub apă?
     Cum e să fii vagabond?
     Cum arată lumina prin pleoapele tale?

     Te-aș întreba de dor, dar... Nu toate întrebările își au rostul.
   
   

alt fel de ploaie

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
Ca un copil
După un alt fel de ploaie.

Sterp e pământul feței mele
În fața ta.
Degeaba șterge degetul tău mare
Obrazul mic.

Se vrea uscat,
Dar

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
De neclintit.
În plină alt fel de ploaie.

o durere mare

O durere mare nu vine în valuri. O simți de-a binelea abia atunci când trece prin tine șocul anafilactic al adevărului. O durere mare lovește în conștiință. Atunci nu mai stai să plângi, să zbieri, să crezi că se prăbușește cerul peste tine. Toate astea devin manifestări prime, reacții de suprafață. O durere mare te lasă intact. Imun la orice fel de emoție. Ești un vas gol, dar nu poți primi să fii umplut cu nimic. În minte ai o continuă și tipică scenă de pustietate dintr-un film western. Îți cedează orice abilități motorii. Ești un paralizat pe care îl trădează doar ochii. În călătoria spre Meka, te aruncă după bord ca pe o cârpă și-ți strigă să înoți: resursele sunt limitate, iar bolnavii trebuie excluși primii din ecuație. Îți mai și leagă de gât o piatră cu cele o mie și una de instrucțiuni pentru a te ajuta să te scufunzi lent, frumos și până la capăt. Chiar dacă în ochi ți se citește disperarea, trupul ți-e liniște de biserică. Ți-e greață de tine, dar te resemnezi. Până la urmă, la ce bun o viață trăită într-o anestezie continuă?
    Începi să refaci bucată cu bucată prevestirile Durerii și înțelegi cât de fericit erai să poți simți. Te plimbi prin fiecare vagon al memoriei și retrăiești, pe rând, micile bucurii și înfrângeri ale trecutului. Toate par vii și te vezi ca într-un joc cu Mario și Sonic, pe care însă nu-l poți controla. Te macină neputința intervenției, așa cum paralizia îți macină trupul. Nu vrei să te întorci pentru a schimba ceva. Dimpotrivă, ai vrea să lași jocul să se desfășoare așa cum i-a fost scris, dar să faci parte și tu - cel de dinaintea Durerii - din el. Măcar o dată. Îți dorești să poți rămâne acolo, să joci același segment la infinit. Ideea de a rămâne blocat într-un spațiu în care nu există timp devine obsedantă, arzătoare. Pătrunde în cele mai mici spații ale minții. Seduce cu glas de sirenă. Te răstignește, te leagă cu sfori și îți plimbă pana de înger pe grumaz. Ochii tăi de spectator imobilizat se pierd într-un scurt moment de fericire completă. Te întrebi dacă ai simțit din nou ceva și scheletul sufletului ți se cutremură.
     Deschizi ochii, singurii rămași vii. Te orbește lumina de sus. Sub apă, lumea nu se grăbește nicăieri. Își urmează domol rostul. Sub apă, corpul tău e în spațiu cosmic. Ce binecuvântare - gândești cu cel din urmă gând - să ți se ofere o ultimă clipă de luciditate în care să simți toată fericirea vieții deodată, ca un munte de eliberare răsturnat peste tine. Piatra nu mai e piatră. Trage firesc la fund.