Fericirea. Ce e? Cine e? Și unde o pot găsi? Trebuie să o caut? Vine singură, atunci când te aștepți mai puțin? Cum arată? O fi având și ea simțuri? O pot avea de tot, fără compromisuri? Am să o simt vreodată cu fiecare atom al acestui trup obosit și îmbătrânit înainte de timp?
Am căutat mult timp răspunsul. Uneori cu disperarea celor care încearcă să-și atribuie simptomele unei boli de pe un oarecare forum obscur, alteori cu frenezia celor care nu mai au nimic de pierdut. O dată, am crezut că am și îmblânzit-o. Altădată am trăit orb, în absența oricărei urme a ei. Poate, cândva, fericirea a fost un mare glob de lumină galbenă. Ca și soarele. Exista în pace și armonie cu Întregul, într-un spațiu infinit. Omenirea nu fu plămădită pe atunci. Fericirea a existat mult înaintea ei. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ceva a zdrobit-o. A făcut-o să se destrame în miliarde de fărâme luminiscente, care au luat forma celor mai simple lucruri. Ba mai mult, au pătruns în ele asemeni apei supte de un pământ înfometat și uscat. A fost urma primului om. Poate tocmai de asta oamenii spun că fericirea e în lucruri mărunte. În ceașca de cafea de dimineață. În mirosul unei cărți. În îmbrățișare. În sărut. În soare. În senzația așternuturilor curate pe piele. În ochii celor pe care îi iubești.
Fericirea nu o poți găsi în cuvinte, însă. Adevărata fericire, fericirea originară, nu poate lua forma unui cuvânt. Așa a fost distrusă. Prin cuvântul omenesc. Și ce paradox: tot de om cerută a fost! Și s-a întors. S-a întors, pentru că a iertat. Fericirea iartă.
