Am ridicat încet capul și ca un animal care adulmecă, mi-am răsfirat instinctual nările. Răspândeai un aer nou în jur. Un aer pe care nu-mi aminteam să-l mai fi respirat vreodată.
Descopeream o masculinitate plină și educată în timp, care se împrăștia hotărât, în valuri, odată cu nuanța vocii tale împletită cu parfumul atât de pătrunzător, cum îți era și privirea.
Mă simțeam un intrus, oarecum, chiar dacă îți ghiceam ușurința de a rămâne intact încercărilor mele de a te citi pe furiș. Atunci, aș fi preferat să stau undeva în umbră, privindu-te cum, răbdător, îți agăți haina în cuier și îți cauți un loc liber să te așezi.
Treptat, fără să ne dăm seama amândoi, ai intrat în lumea mea. Nu urmăreai vreun scop anume, iar eu nu păream să dau timpului importanță. Erai și nu erai în același timp, până în clipa când, din întâmplare, am aflat că pleci.
N-am apucat să înțeleg cum ai reușit să-ți faci un drum prin tot ce cuprindea silaba "eu". Nici măcar până acum nu mi-am dat seama. Te-ai dezlănțuit și te-ai revărsat brusc, ca o ploaie de vară peste o grădină cu ziduri uriașe din piatră.
Acum, nu mai ești, iar eu n-o să mai aflu vreodată misterul care s-a desprins dintr-un nor și a intrat pe ușă într-o zi ploioasă ca acum.
