aș fi vrut să am trupul norilor

aș fi vrut să am trupul norilor
și inima granitului
așa, ca atunci când săgețile tale
se vor fi înfipt în ea,
să cadă răpuse
și să nu mai simt
nimic.
dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt,
adormită pe frunza unui copac cu rădăcinile roase.

poate atunci ar da rod fericirea,
cea despre care mă învață ei.
poate atunci nu m-aș mai pierde
în cercul meu de foc
prejmuit cu sticlă
antiglonț.
poate atunci aș înțelege
ceea ce știu atât de bine.
poate atunci m-aș putea întoarce
acolo unde toate tresar,
așteptând o nouă
dimineață.
poate atunci durerea ar obosi să înhame boi
la plugul meu.

dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt
care nu are lasă ecou,
născut din iubirea celor doi sori
și ei trecători.

reflecție

  Azi am simțit că între noi s-au pus în grămezi anii și au adormit.

  De parcă tot ce am trăit s-a retras într-o carapace cu viteza filmului pe care îl rulezi în direcție inversă. Deși încă te mai găsesc pecetluit pe piele și te blestem, încă te mai caut din instinct și grăbesc pasul pe stradă, încă îmi brăzdezi gândul în zori, deși încă îmi rătăcești prin vise, nu mai suntem cei vechi. Dacă mi-ai spune acum să fug cu tine, știu că m-aș abandona și nu m-aș mai gândi nici o clipă la altceva, decât să te pot avea. 

  Tu m-ai avut oricând și oriunde. Eu nu te-am avut niciodată. Tu îți aparții numai ție.