Îmi aduc aminte o discuție adolescentină și înflăcărată cu mama în care încercam să-i spun despre cum aș vrea să fac muzică, să absolvesc AMTAP-ul, să devin un artist. Nu mai știu exact dacă era înainte de a fi intrat la facultate în Olanda sau în timpul luptei mele nesfârșite cu ploaia, singurătatea și tristețea unei vieți absolut incompatibile cu cine sunt, târâită pe meleagurile morilor eoliene zi de zi. „Cei mai frumoși ani” din viață. Fix.
— Când eu n-o să mai fiu, ce-o să faci? Când n-o să poți să-ți cumperi nici măcar o pereche de chiloți, unde o să fie muzica? a zis ea.
„Arta e un hobby” spunea mama. Până am început s-o cred fără să-mi dau seama. Până am abandonat lansări, concerte, oameni și visuri. Luptam împotriva corpului meu, în care începuse exodul Creației.
Știi ce fac medicii când văd o fată de 20 de ani pe corpul căreia scrie cu bold amenoree? Oftează obosit, strâng din umeri, ticsesc hormoni. Nu te întreabă nimeni de ce nu poți dormi noaptea sau din ce simți bucurie. Nu-ți spune nimeni că nu e ok să ai 45 de kilograme sau că trebuie să mănânci. Nu te trimite nimeni la terapie. De ce? Pentru că în societatea asta tratăm simptome, ascundem sub preș, ticsim cauzele reale în dulapul din piept și-l încuiem cu cheița.
Adevărul (meu) e că doar eu am știut cum să mă ajut. Dacă siguranța nu ar fi decât un concept, singurul lucru de care aș fi sigură ar fi faptul că sunt gata să merg până în pânzele albe când îmi simt intuiția. Instinctul. Oricât de ciudat, nebun sau „feminin” ar fi.
Când tot ticsești vise în dulapul tău din piept, intuiția nu are nici măcar timp să zică „a”. Totul explodează de la sine. Fiind pe vârful unui val de entuziasm, brusc m-am izbit de noroc. Fusesem acceptată la o casă de discuri din România la internship-ul visurilor mele. Îmi aduc minte de acel aprilie ca de o naștere. Din el au pornit rădăcinile iubirii. Mergeam pe stradă și auzeam oamenii vorbind în limba mea. Limba pe care o înțeleg. Limba în care nu mă tem. Nu mă observa nimeni (m-ai observat doar tu, dar asta e o altă poveste). Eu, în schimb, îi observam pe toți. Și pe toate. Și mai ales bucuria izvorând din mine.
Spre sfârșitul fiecărei săptămâni de muncă ne adunam cu toată echipa la un prânz tip catering în bucătăria biroului nostru de la parter. Și hai să-ți spun ce se întâmplă când un om își limitează consumul caloric zilnic la spanac crud, piept de pui și un măr: salut, tulburare alimentară! Nediagnosticată, bineînțeles. Și hai să-ți spun ce se întâmplă când un om decide să-și dea voie să mănânce după ani de restricții alimentare: teroare. Și foame incontrolabilă. Până la dezgust. Până la acceptare. Până la echilibru. Ani de blândețe conștientă cu tine. Și de iubire. Iar dacă e să mă întorc la ea, iubirea a fost, de fapt, eliberarea mea adevărată.
Iubirea n-a fost o portiță spre mine. A fost poarta Palatului de la Versailles zdrobită de o herghelie de unicorni. Ca toate iubirile karmice care vin să te învețe esențialul și din care se pleacă dureros. Poezia și muzica din mine a fost dez-văluită de un om simplu și cosmic în egală măsură, căruia îi mulțumesc infinit pentru tot. Îi port un fel iubire pe care îl descopăr pentru prima dată - iubirea duhului.
Mulți dau vina pe Covid. Spun că le-a ruinat viața. Pe mine Covidul m-a adus acasă fix înainte de a deveni un alt inel din lanțul diasporei. La vremea aceea, a fost cea mai bună decizie pe care nu am luat-o, dar care mi-a dat un șut zdravăn în fund, că tot îmi amânam binele. Uneori tot ce-i rău pentru alții nu e neapărat rău și pentru tine. Și invers.
— Iar o piesă tristă? mi-a spus mama la ultima mea lansare.
I-am răspuns, recunosc, cam din scurt:
— Dacă nu-ți plac piesele triste, ai toată libertatea să asculți muzică populară.
Știu că mamei îi place folclorul. Și mie îmi place. Doar că ei îi plac horele și sârbele, iar mie - doinele. N-am vrut să-i jignesc gusturile estetice. Nici intenția ei nu am perceput-o obiectiv. Uneori aș fi vrut să am la fel de multă grijă la cuvinte cum o pretind de la alții.
Conversațiile mele cu mama au devenit cu timpul mai calde. Încă învăț să-i spun că o iubesc. Abia aștept să o sun într-o zi după vreun concert de-al meu și să-i spun:
— Uite, mama, mi-am cumpărat o pereche de chiloți!
