O voce îngerească dansează în cochilia timpanelor mele și un parfum delicat îmi învăluie brațele. Închid ochii și văd geometrii roze, galbene, albăstrii și violete. Bucuria și bătăile fiarei roșii se țin abia astâmpărându-se de mână, coborând pe șira spinării, inundând stomacul, unde se nasc zburătoare necunoscute. Pașii celor două lasă fiori suavi de gheață, ca și cand cineva te-ar fi atins rece, din greșeală, pe gât. Capul își pierde echilibrul într-un oftat triumfător al mușchilor, căzând pradă reveriei.
Înlănțuirea simplă și nepământească de sunete pătrunde și fecundează ființa-mi. Un timbru sincer, de catifea liniștitoare, mereu același și mai tot timpul altul s-a așezat pe pragul inimii și tăinuiește cu sufletul. E Muzica ta. Înalte dureros de iubitoare și joase care te prind cu o secundă înainte de a-ți zdrobi fruntea de pietre. Sufletul meu se manifestă într-un urlet de recunoștință. Cade în genunchi și se gudură moale, ca un câine la picioarele harului tău.
Aș fi vrut să ne privim câteva clipe. Să înțeleg ce ascund cutele asta copilăroase din colțul buzelor, care sărută ușor obrazul, dincolo de îmbrățișarea ochilor negri și a genelor lungi, dincolo de defectele dulci, abia perceptibile ale dicției. Aș fi vrut să-ți dau un telefon și să te întreb cum faci, de-mi aduci fericirea într-un mănunchi de acorduri înlănțuite firesc, ca niște flori de câmp răsărite la întâmplare. Aș fi vrut să am timp să-ți mulțumesc.
Constat cu nedumerire, apoi luminându-mă deodată, că mâinile nu-mi mai tremură, că vocile din cutia Pandorei au amuțit și că respirația devine regulată. Te pot simți printr-un fir alb de cauciuc și o cutie cu scheme electronice, iar asta... asta îmi e de-ajuns. De-ajuns să-mi pot odihni simțurile pe umărul glasului tău, cocoțat pe un nor de vată dulce.
