singurătatea

singurătatea

e un ghem roșu de amintiri,
un triptic cu oglinzi
în care niciodată nu te vezi în același timp,
o podea 
cu cioburi de zâmbete
pe care calci să auzi muzica
fosilelor din tine.

e un nisip mișcător
care stă pe loc,
un apartament drăguț
cu pereți înghețați,
cărți
și obiecte lipsă.

e mirosul omului pe care îl iubești 
de la distanță.

e un semn de întrebare
acolo unde nu e loc de întrebări,
dar e totuși loc de un semn.

obișnuiai să

la 3 dimineața
singurătatea
lovește altfel

ca degetul în filtrul de țigară
ca mașina oprită la semafor
ca omul obosit
așezat pe canapea

tu de ce fugi?
ți-e frică de altceva-ul nostru?

nu te va salva
nici copilul
nici mama
nici bărbatul
din tine
ce va rămâne
la vârsta
dinților falși
și a viselor întârziate?

obișnuiai să spui că 
simți

și te-am crezut,
te cred,

dar de ce?

taci
nu-mi place
cum nu-ți plăcea nici ție
sau poate
ți-a plăcut
până m-ai învățat să vorbesc,
să scot cuvinte,
să dau un nume
fricii tale

obișnuiai să spui că
simți

durează
21 de zile
să formezi o obișnuință