Ce recomandare bună!

 Obișnuiesc să-mi folosesc conturile de pe rețelele sociale pentru a încuraja oamenii în care cred și pentru a împărtăși unele emoții în care (mi-ar plăcea să cred că) se regăsește cineva. Așa a fost și cu ultima lectură din revista DOR, în urma căreia o prietenă mi-a scris: „Ce recomandare bună!”. Recunosc, m-a cam surprins, dar mi-a și confirmat un lucru.
    În ultimul timp, interacționez cu o grămadă de oameni și pe măsură ce unii dintre ei mă lasă să le cunosc mai bine poveștile, îmi dau seama cât de mult ne asemănăm în trăiri, că în esență totul se poate reduce la câteva secvențe narative esențiale pentru specia umană. 
    Întâlnim iubirea vieții noastre complet nepregătiți și ne îndrăgostim de oameni inaccesibili, căsătoriți, cu copii sau într-o relație fericită (care, cel puțin, așa pare la prima vedere). Avem părinți, prieteni și oameni apropiați măcinați de boli. Părăsim un „acasă” pentru un vis pe cale să se evapore sau pentru „un viitor mai bun”. Facem sex în mașini. Ne îmbătăm fără să vrem. Ne distrugem într-o varietate de moduri care ne surprind până și pe noi. Alergăm după fericire și nu înțelegem de ce nu putem adormi când „Doamne, dar am meditat astăzi și mi-am luat doza de vitamine!”. Ne trezim cu atacuri de panică, ale căror sursă o înțelegem la limita lui „prea târziu” și tot ezităm să ne programăm odată la psiholog, pentru că „ce-o să zică lumea oare”. Blocăm și deblocăm foști. Nu știm să comunicăm. Nu știm să ascultăm. Nu știm să ne conturăm limitele. Nu știm ce vrem. Lista asta ar putea continua la nesfârșit.
    „Dar privești totul atât de dramatic!”. „Așa e vârsta asta. Mai trece puțin timp și o să ți se limpezească pornirile filosofice.” . Da, da. Știu. Însă, nu despre asta e vorba. Bucuriile sunt esențiale, și - surpriză - așa cum suferim la fel, ne și bucurăm la fel. Trăim binecuvântarea când ne trezim alături de cei pe care îi iubim. Ne vedem copiii făcând primii pași. Simțim scoicile și nisipul sub picioare. Ne pierdem într-un apus. Facem duș după o zi lungă. Savurăm cafeaua preferată. Ne trezim la 5 dimineața și descoperim, brusc, liniștea. Îmbrățișăm. Hoinărim. Oftăm. Dar...
    Am ajuns să implorăm vindecarea într-o disperare mascată de postări pe rețele. Oare unde sperăm să ajungem dacă nu lăsăm loc vulnerabilității și omeniei din noi? Suntem atât de diferiți, dar ne asemănăm atât de mult în bucuriile și în fricile noastre. Este insuportabil de necesar să ne vedem unii pe alții în toată „goliciunea”, să ne dezbrăcăm în sfârșit de superficialitate, să ne spunem: „Ăsta sunt eu. Tu cine ești?” Altfel, e trist.
    Nu mai țineți ce simțiți pentru voi, pentru că nu sunteți niciodată singuri. Rostiți, creați, exprimați, ajutați. Frica e mare, dar răsplata pentru curajul de a împărtăși o emoție e infinită.