haos

Foaie. Foaie uscată de timp, după un potop microscopic. Foaie îmbibată cu trăiri foste. Foaie pe care complotează împotriva mea cuvintele. 

  Foaie care nu te poate recrea din cerneală. Și nici din toate răsăriturile pe care le-a cunoscut născându-se. Foaie pe care renunț atâta oara, câte valuri s-au spart de malul  meu. Foaie care îndură fiecare gând, încăpățânat să se reverse. Foaie murdărită de dor și orgolii. Foaie străpunsă de neapartenență. Foaie care nu poate vorbi. Și e mai bine așa. Foaie galbenă. Foaie fără sens. Foaie cu sens. Foaie cu miros de flori uscate și degete tremurânde, ude de emoție. 

  Vis. Friguri. Rece. Piele, brațe, răsuflări întrerupte de buze și stofe. Toate cu noi. Toate absente. Foaie care rabdă. Degetele tale înghețate în buzunarul meu. Ochi căprui. Ochii mei. Numele tău pe retină. Apă pe scurte. Râsete curate. Papuci stropiți de șoferi grăbiți. Înjurături la cronometru. Păr amestecat cu ploaie. Foaie. Ierburi în cană. Gust de lămâie. Senzație de tutun. Ciorapii tăi. Iarnă în Cernăuți. Tu, visând la Paris. Eu, visând la noi, oriunde. Niciodată. 

  Taxi aglomerat de tăceri. Pseudoacasă. "O să treacă." Pernă. "Hai să dormim, micu'." "Da, ai dreptate."

  Poate o să te visez iar. Și într-o zi va fi bine. Timp potrivit. Că tu și așa ești. Auzi? Promite-mi că n-o să renunți la ce ține și o să-ți fiu umbră. Alunecă. Foaie.

tu

 Stăteam în fața ta și tremuram mut când mi-ai prins mâna. Era o oră atât de adâncă, încât nu părea reală, ca și prezența ta, de altfel. "Am așteptat mult noaptea asta", mi-ai spus tu. Am jucat un teatru impecabil. Ne-am mințit frumos.

  Picăturile șiroiau singure și fierbinți, oricât de mult nu m-ai fi implorat să mă opresc. Atunci, în bucătăria ta n-am fost eu. Am fost ceva mai mult pe care nu l-a mai văzut nimeni până acum. M-ai văzut numai tu. Dar cine ești? De unde vii și cum ai reușit să mă dai peste cap? Încă nu cred că a fost adevărat. M-am trezit în patul tău dimineața și noaptea te-am respirat in prag.

  "Spune-mi, ai fi plâns acum, la 4 dimineața, dacă nu mă știai?"..."Nu"...Ochii tăi erau hipnotici. La intervale neregulate mă pierdeam în ei și apoi nu mai știam unde să fug să nu-i mai privesc. Mă răvășești până la refuz. Ești înnebunitor de frumos. Mă tulburi. Da. Tu nu ești de pe lumea asta. Tu nu ești pământean.

  "Eu nu mai pot simți." Nu te cred! Nu te cred, am țipat eu fără să mă auzi. Poate pentru asta te iubesc: pentru întuneric. "Nu poți cere de la oameni ce nu-ți pot da." Știu asta prea bine, dragul meu, dar, spune-mi, ce să fac cu mine dacă te văd mâine? Cum să nu vreau să-ți ating pielea? Cum să rămân intactă?

  "Am renăscut după tine." Și eu. "Ai venit de sus atunci când nu mai găseam putere să cred." Nu vreau să mă mai întorc acolo unde am fost. "Nimeni dintre noi nu o vrea." "Îmi dai voie?" Liniște. Haide, de ce mai stai? Tu chiar ai nevoie de un răspuns? Nu mă vezi acum? Nu vezi? De ce să mai întrebi ceva, răspunsul căruia îl știi demult. Și totuși liniște. "Eu nu sunt ce crezi tu. Când mă privesc în oglindă tot ce sunt e un gol." 

Nu. Eu te văd din stele, despre care oamenii au uitat demult. Tu vii de-acolo. "Chiar dacă te văd în vis cum lăcrimezi și suspini... Chiar dacă simt cum ne ținem înnebuniți de mâini...Am fost atât de prost să scriu despre un om pe care l-am iubit alături de unul care mă iubește... Doamne!" Știi, ți-am simțit respirația pe gât. Ardea. Ardea în milioane de flăcări. Imploram să stingi durerea aceea chinuitoare cu buzele. "Mi-a fost greu să nu..." Doamne, cât te iubesc! Cum m-aș putea abandona acum? N-aș mai fi eu niciodată. "Nu-ți cer asta. Accept-O ca parte din tine. Înseamnă că ești vie." Dar tu nu poți vedea nimic mâine. "Acum e tot ce avem." Nu asta am vrut să spun.

  "Te țineam în brațe și am simțit căldură." Aș fi vrut să mor. Acolo, în fața ușii tale, odată cu explozia aceea. Să mor în eternitatea ta. Să mă transform în sângele tău și să-ți spăl inima cu fiecare pulsație. Să fiu arta ta. Aș fi vrut să-ți văd celălalt întuneric despre care îmi tot vorbești cu înfrigurare. "Nu vreau să-l vezi niciodată. Mi-e frică de ce pot aduce." Pe tine te doare și eu nu pot face nimic. Nimic să poți iubi. Mizerabil sentiment. "Îți promit să te fac fericită. Te rog să-mi dai încrederea." Ți-am dat-o din prima zi. Ai știut din prima zi. Ai văzut totul înainte să știu eu. Ai vrut să eviți glonțul, dar nu poți sta în calea Ei. Ea nu alege. El nu alege. Dar... Spune-mi, ce să fac acum? Să-mi îngrop dragostea în praf de lună? Poate e tot ce mai pot face. N-aș suporta să fiu la treizecidoimi distanță de tine fără să simt. 

  "Ochii tăi..." Nu, ochii tăi! Nefiresc de adânci, nobil-întunecați, covârșitori, infiniți, înspăimântător de cunoscuți! Spune-mi, cum dracu' faci asta? Cum scoți din mine ce n-am mai trăit niciodată? "Eu doar am apăsat butonul."

tăcerea

De azi înainte o să taci . O să taci pentru că ţi-ai dat seama că ai spus prea multe. Ai spus prea multe unor oameni pe care i-ai cunoscut preţ de câteva secunde. Unor oameni care nu aveau voie să audă.

  Ai fost tu. Ţi-ai dezbrăcat amintirile, fricile şi fericirea în faţa lor. Le-ai rupt din tine cu tot cu piele şi i le-ai aranjat frumos în palmă. Numai tu ştii cât ţi-a luat să poţi, în sfârşit, vorbi. Ţi-au spus că o să fie acolo şi poate că aşa a şi fost, dar... iar ai ars. Te-ai consumat în schimbul unor cuvinte pe care ai vrut să le auzi atât de mult, încât ai uitat. E ca şi cum ai fuma ţigară după ţigară. Ştii că te distruge din interior, dar continui să o faci, crezând că numai așa poţi fi în echilibru cu tine.

  Credeai că în sfârşit ai scăpat de întunericul mlăştinos prin care te târai fără identitate, ademenit de chemări chinuitoare, tânjind să sorbi o frântură de aer nou. Pentru o clipă ai văzut eliberarea. Ai scăpat de tot ce duceai cu tine, ca şi când ai fi ajuns la destinaţie, cărând o sută de bagaje pe jos. Credeai că în sfârşit te-ai oprit din căutat. Erai aproape sigur că le poţi dărui iubirea pe care ai adunat-o cu grijă atâta timp, fără să vrei ceva în schimb. Credeai că te-ai întors acasă.

  De azi înainte ştii că eşti numai tu şi cu tine. Ai învăţat să-ţi schimbi măştile şi ţi-ai promis că nu mai scoţi un sunet, oricât de insistent nu te-ar împinge, din spate, emoţia. Îţi dai seama că n-o să te aduci la nimic bun, dar mai ştii că aşa te poţi răni numai tu. O să înveţi să trăieşti împreună cu tine. O să înveţi să nu te vadă ca şi cum tot ce eşti se află în spatele unui perete de sticlă transparentă. O să înţelegi că nu mai ai (ne)voie să materializezi în cuvinte unele energii. Ele vor trăi în tine de la sine, fără să dai explicaţii altora. Aici te ai numai pe tine.

  Aşa n-o să te mai doară o rană surdă în piept. N-o să te aştepţi la nimic şi n-o să aştepţi pe nimeni. O sa fii singur, dar fericirea va depinde de tine. Uneori n-o să (te) mai poţi răbda, dar aşa o să înveţi să nu mai tremuri pentru oamenii goi şi nici n-o să mai fii sclavul minţii tale. O să fii prezenţa din spatele gândului. Imparţială şi rece.

  Acum ştii. Tu eşti tot ce ai.

lupta

M-am săturat să mă tot îngrop în cifre. Îmi vlăguiesc firea. Abstracții banale care se bat cap în cap fără vreo esență anume. M-am săturat să tot scot radicali din mine și să-i aflu infinitului limitele. Auzi, ce tâmpenie! Poți cunoaște ceva doar atât cât te lasă. Pe mine nu mă lasă Cerul. Am început să nu mai am loc pentru a-mi adormi gândurile când se face ora neliniștiților.

   M-am săturat să declar variabile, când tot ce avem de fapt e incertitudinea. M-ați învățat să fac totul la fix. Mi-ați impus scheme, pentru că "așa e corect". Am început să aud pașii secundelor și moleculele izbindu-se de pereții inimii. Mi-ați demonstrat de mii de ori inutilul și m-ați scuipat grețos cu definiții, când nici măcar liniștea nu (v-)o puteți defini.

   Vă dau un sfat: nu mai săpați în Dumnezeu! N-o să ajungeți să smulgeți niciodată, auziți?!, niciodată, nici măcar un fir din ghemul Nemuririi ca să-l puteți trece prin niște calcule grotești pentru a vă alimenta orgoliul. Încetați să tot dați explicații. Chiar nu vedeți că împietriți?! Ba mai mult, îi paralizați și pe cei care mai au ceva de spus. Îi desfigurați. Pierdeți genii care nu mai ajung să simtă. Apăsați-vă stop-ul și respirați, doamne, o dată!

   Noi nu suntem mașini în așteptarea unui programator dement. Noi suntem vii și mâncăm iubire. Ni se face dor și iertăm. Da, suntem apă și materie, dar mai purtăm în noi și durerea. Exact, ca pe o apendicită. Generăm explozii, dar jinduim echilibrul. Unii dintre noi, cei mai puțini, sunt robi și creatori într-un singur corp, care nu vă vorbesc pe înțeles, însă... 

   Suntem oameni. Lăsați-ne să fim oameni și să învățăm în voie fericirea.

despre visătorii incurabili

Ne frângem. Suntem mai subţiri decât petalele unei flori uscate de timp. Ne zbatem să ajungem undeva, aruncându-ne sălbatic în speranţe, orbiţi de reflectorul unui viitor atât de râvnit. Ne iluzionăm atât de repede, încât ignorăm viteza fericirii de care ne lăsăm purtaţi, ca mai apoi să ne zdrobim furtunos de uşa de sticlă prin care vedem "clipa" atât de aproape, însă nu mai putem face nimic cu cioburile noastre, care se prăbuşesc lent, ascuţit acolo, de unde cândva le-am adunat la loc, cu mâinile sângerânde, lipindu-le cu grijă, să nu se taie altcineva de ele.
  Ne luptăm cu ceea ce am ajuns să fim, negându-ne şi renegându-ne justificaţiile, pe care conştiinţa le aruncă asemeni unor colaci de salvare, de care încercăm să ne agăţăm nebuneşte, doar pentru a ne feri îngroziţi de valul adevărului. Eşuăm în ceea ce am crezut cu nestrămutare. Căutăm cu disperare acel bob de lumină care să ne scape de întuneric. Înălţăm ochii spre infinit şi, fără să mai ştim, plângem. Sau ne plângem. Cel mai des de milă.
  Uneori ne simţim de lemn şi ardem, mistuiţi de un foc pe care îl credeam salvator. Ne comparăm cu alţii, conştienţi că nu ar trebui să o facem. Încercăm sa-i urmăm, convinşi că aşa va fi mai bine. Apoi ne bicium iar, până ajungem să simţim un sânge nou, proaspăt, curgând învolburat din răni vechi, regăsindu-ne puterea de a crede.
  Suntem cei care (ne) pierdem cel mai des. Cei care ne sugrumăm durerea tăcând şi cei care ne bucurăm ca nişte copii. Suntem cei cărora le zâmbiţi cu un înţeles anume şi cei care "nu gândesc la rece". Suntem cei care voi nu veţi fi niciodată. Cei care avem în noi lumina. Suntem visătorii incurabili.

ziua dorului

Zicea așa: "Dacă ți-e dor de cineva, spune-i.". Acum, există și pentru mine o zi când, în sfârșit, pot să[-ți] spun că mi-e dor. Uite-așa, simplu:

   Mi-e dor de întunericul liniștit al nopții când e lumină și de lumină atunci când se aprind lămpile în casele vecine. Mi-e dor să ascult marea și să privesc în voie, de pe nisip, orizontul. Mi-e dor de Cer și de adâncuri, de ploaie, de frica de fulger și de mirosul părului tău udat de furtun.

   Mi-e dor de joacă, de bunica și de plăcintele cele mai bune. Mi-e dor să nu pot ajunge la chiuvetă ca să-mi spăl mâinile. Mi-e dor să-mi văd părinții ca înainte. Mi-e dor să plâng și apoi să uit. Uneori, mi-e dor de mine.

   Îmi e foarte dor de mâinile tale și mi-e dor să ne privim. Mi-e dor să pot să-ți citesc gândurile sau să-ți vorbesc. Mi-e dor de timp și mi-e dor să mai fim. Și de cămașa în carouri tot mi-e dor...De geamul lat și de sunetul roților de automobil...De câteva dimineți... 

   Mi-e dor să pot înțelege, dar mi-e și mai dor de sens. Mi-e dor de verde, de litere și de dorință. În fiecare zi mi-e dor să cânt. Mi-e dor de un loc necunoscut, de oameni și de vise. 

   Nu știu de ce anume îmi va fi dor mâine, nici poimâine, nici peste ani... Nu știu nici când va înceta, dar știu sigur că mi-e cel mai "dor să pot să nu-mi mai fie dor [de tine]".

   

încă mai e timp

03:55. Rochia-i strânsă pe corp răspândește un miros accentuat de mâini bărbătești, îmbibate puternic cu un parfum tăios. În jur e întuneric și luminile autostrăzii se grăbesc o dată cu luna mică, de un alb murdar, contrastant cu cerul.

   Amintirea orelor lungi petrecute în cercul elitei îi provoacă o stare de agresivitate involuntară. Accelerează fără să-și dea seama și-și desface părul greu, prins nefiresc la spate. Se simte acoperită de un strat de noroi inexistent, care îi intră fără voie pe sub unghii, în piele, pătrunzând apoi cu un sunet respingăror în interior. Îi e silă de sine și de ceea ce acceptă să fie. Incapacitatea de a renunța la toxic o obosește și o dezgustă deopotrivă. Scheme, tipare, modele, reguli. Formule perfecte și elixire efemere.

  Ar vrea să-și scoată maștile, să se izoleze, să schimbe lăcata și să arunce cheia, dar ar risca prea multe, generând o ruptură prea mare și dureroasă. Simte că își complică existența, neștiind cum și de ce.

   04:27  Trage ușor pe dreapta și se oprește. Își duce încet degetele lungi la ochii însoțiți de cearcăne întunecate și îi apasă din obișnuință. Iese și scoate mașinal cheile. Descuie ușa, aruncând nepăsător pantofii incomozi cu tocul prea înalt. Își scoate cu repulsie orice urmă de țesătură de pe corp, deschide robinetul și simte cum picăturile fierbinți de apă îi spală corpul și urmele serii dominate de Superclasă.

   Încă mai e timp...

misterul care s-a desprins dintr-un nor

  Ploua. Ai apărut așa, deodată. Nu știam ce a fost și nici ce urma să se întâmple cu noi. Intrând pe ușă, păreai desprins dintr-o lume străină.

  Am ridicat încet capul și ca un animal care adulmecă, mi-am răsfirat instinctual nările. Răspândeai un aer nou în jur. Un aer pe care nu-mi aminteam să-l mai fi respirat vreodată.

  Descopeream o masculinitate plină și educată în timp, care se împrăștia hotărât, în valuri, odată cu nuanța vocii tale împletită cu parfumul atât de pătrunzător, cum îți era și privirea.

  Mă simțeam un intrus, oarecum, chiar dacă îți ghiceam ușurința de a rămâne intact încercărilor mele de a te citi pe furiș. Atunci, aș fi preferat să stau undeva în umbră, privindu-te cum, răbdător, îți agăți haina în cuier și îți cauți un loc liber să te așezi.

  Treptat, fără să ne dăm seama amândoi, ai intrat în lumea mea. Nu urmăreai vreun scop anume, iar eu nu păream să dau timpului importanță. Erai și nu erai în același timp, până în clipa când, din întâmplare, am aflat că pleci.

  N-am apucat să înțeleg cum ai reușit să-ți faci un drum prin tot ce cuprindea silaba "eu". Nici măcar până acum nu mi-am dat seama. Te-ai dezlănțuit și te-ai revărsat brusc, ca o ploaie de vară peste o grădină cu ziduri uriașe din piatră.

  Acum, nu mai ești, iar eu n-o să mai aflu vreodată misterul care s-a desprins dintr-un nor și a intrat pe ușă într-o zi ploioasă ca acum.

despre Înconjurul Lumii

Închide ochii puțin. Imaginează-ți o clădire. De orice formă, aspect, conținut interior sau vechime. Cu un singur sau sute de nivele și ferestre. Sub sau pe pământ, poate chiar dincolo de Cer. Nu râde. Oprește-te pentru o clipă din ce făceai până acum și ieși din înveliș. Cum ziceam? Imaginează-ți un spațiu numai al tău, unde poți să iei pe oricine iți dorești cu tine sau să pășești singur, în voie. Ceea ce vezi exact în acest moment e sufletul tău. 

   Așa mi l-am imaginat și eu pe al meu ieri seara, la ora șapte și ceva, când, de mână cu muzica băieților de la Vunk, m-am lăsat purtată prin fiecare colț al "casei" mele, aflată la câțiva pași de strada Inima.

   Treptat, din subsolul întunecat, ticsit cu lucruri despre care uitasem demult, aruncate acolo în speranța că nu o să mai dau de ele vreodată, m-am îndreptat ușor către scara viselor. Distingeam foarte greu lumina care venea de sus, dar nici nu mă interesa, pe moment, să o înțeleg. Până să ajung la lumină, găseam câte o emoție pe ici, pe colo. Am ales să păstrez unele. Altora le dădeam drumul pe geam, eliberându-le din captivitatea în care zăceau de ceva timp, ascunse de ochii curioșilor.

   Am aruncat o privire în jur, prin sală, și am zâmbit. Eram fericită pentru oamenii care mă înconjurau și pentru că mă aflam printre ei, împărtășind timp de câteva ore același vis. 

   Pe scenă - nimic de prisos. Nimic fals. Nimic ne la locul lui. Numai lumini, oameni talentați și calzi, muzică frumoasă, dragoste, fiori din cap până în vârful degetelor și zâmbete sincere.

   Aveam sentimentul că am ajuns acasă, după o călătorie lungă, unde cineva mă aștepta să mă ia în brațe și să-mi spună cât de bucuros e să mă revadă. M-am gândit că bine ar fi fost să fi avut un vas cu mine, pe care să-l umplu cu energia din aer și să-l mai deschid uneori,  când plămânii au atâta nevoie de el...

   Așa am făcut înconjurul lumii celor de la Vunk și a lumii mele de-opotrivă. O lume în care inimile noastre bat in același ritm, Românește.

  

nebunia de după concert

   Pași. Zgomot. Oameni-zâmbet care ies încet din cafenea... În față eu: mulțumind Universului că am putut să-i fac fericiți pentru o oră.

   Gesturile și trăirile mele se contopesc într-un dans haotic, iar pentru prima dată într-o bună bucată de timp, existența mea începe să capete o curgere firească. Ies în grabă afară și simt asfaltul rece, dar nici măcar nu-mi pasă că în picioare am ghete și în aer e februarie. Am numai lumină. Și un buchet de lalele în mâini. Brusc - o liniște potrivită și încep să înțeleg că sunt infinit.

   Simțeam atunci că fericirea mea nu se poate materializa sub nici o formă. Era un alt fel de trăire, pe care, la un moment anume, aș fi putut s-o ating cu buricul degetului arătător. Înțelegeam că ceva lipsă din mașinăria sufletului meu s-a reintegrat în sistem, dar, nu știam exact ce-a fost și, probabil, n-o voi afla prea curând. Atunci, însă, mi-am dorit mai mult ca niciodată să mă opresc și să ramân doar eu și fericirea cea nouă.

   Mult timp după n-am mai putut adormi, iar ultimele acorduri și vocile șterse ale oamenilor din încăpere îmi rezonau puternic în timpane, construind încet o materie, încă indefinită, de vise. 

mai mult decât o viață

                      Draga mea,

 Te priveam azi cum îți sorbeai ceaiul de mentă și zmeură, încruntându-te din când în când, semn că nu-ți plăcea prea mult, pentru că îmi tot repetai: "Hm, mama îl face de zece ori mai bun!". Stând în cafeneaua pe care o îndrăgeam ambele, dar unde veneam acum cu alți oameni, te priveam și îți remarcam trăsăturile deloc copilărești ale feței, care îmi erau odată atât de familiare. Doar zâmbetul ți-a rămas parcă același: senin și drăgăstos, ca o lumină caldă. 

 Îți citeam în ochi o maturitate neașteptată, care mă tulbura, oarecum, când îmi vorbeai de noile tale pasiuni. Atunci mi-am dat seama, cu uimire, cât de greu îmi e să găsesc cuvintele potrivite ca sa pot să-ți spun ceva în schimb. Stând așa, auzeam că îmi vorbești despre ceva, dar nu ascultam nimic din ce spui, ci doar îți urmăream gesturile. Deodată, ai făcut o pauză și m-ai privit nedumerită, de parcă uitaseși ceva important. Ai căutat o clipă în ghiozdanul tău mic, apoi, cu mișcări delicate, de femeie, ți-ai adunat părul negru, lăsând la vedere niște cârlionți scurți, care îmi aminteau de fetița de odinioară. Ți-ai urcat picioarele pe caloriferul scund de lângă geam, te-ai aruncat cu un aer nonșalant în fotoliu și ai râs cu poftă. Atunci am vrut să-ți spun cât de dragă îmi ești, dar cuvintele s-au strâns fără voie intr-un nod, care m-a făcut să-ți răspund cu un zâmbet nepotrivit.

 Știi, uneori se întâmplă să mă gândesc la ceea ce va fi devenit prietenia noastră peste ani, atunci când fiecare dintre noi va fi absorbită de propriile griji, dar fug. Fug cât de departe pot, pentru că îmi provoca o tristețe prea grea ca să o pot alunga. Știam că o să vină momentul, când prima dată în mai mult decât o viață voi înțelege că am crescut, dar nu știam cât de dureroasă poate fi schimbarea.

 Iubita, scumpa mea fată cu pielea măslinie, de-ai ști cât aș vrea să fim din nou copii, dar timpul nu ne întreabă niciodată dacă am vrea să ne oprim din nebunia noastră și să retrăim momente. Te privesc acum și nu pot să mă satur de frumusețea ta pe care ți-au daruit-o anii, însă mă-nfior la fiecare cuvânt al tău care mă amețește cu prea mult înțeles. Hai să lăsăm celor "mari" grija cuvintelor. Hai să mai fim copii măcar puțin. Haide, vin-o să mă îmbrățișezi, iar eu o să te sărut pe frunte.