obișnuiai să

la 3 dimineața
singurătatea
lovește altfel

ca degetul în filtrul de țigară
ca mașina oprită la semafor
ca omul obosit
așezat pe canapea

tu de ce fugi?
ți-e frică de altceva-ul nostru?

nu te va salva
nici copilul
nici mama
nici bărbatul
din tine
ce va rămâne
la vârsta
dinților falși
și a viselor întârziate?

obișnuiai să spui că 
simți

și te-am crezut,
te cred,

dar de ce?

taci
nu-mi place
cum nu-ți plăcea nici ție
sau poate
ți-a plăcut
până m-ai învățat să vorbesc,
să scot cuvinte,
să dau un nume
fricii tale

obișnuiai să spui că
simți

durează
21 de zile
să formezi o obișnuință

Ea nu e

Ea nu e
plictiseala
de sâmbătă seara.

Nu e 
linia roșie,
nici pardesiul de ploaie.

Nu e
conversația despre nimic.

Nu e 
perna mică din colț
sau cearșaful
de a doua zi
sau cana cu zaț uscat
de cafea.

Nu e 
o întâmplare,
o coincidență,
o scuză.

Ea nu e. 

hai, dansează!

Nu știu ce să-ți spun.

Nu mai știu ce să-ți spun. Nu mai am arme. Nu mai am nici un scut. Nu am cu ce să mă apăr și nici cu ce să atac. Aș prefera să mă omoare cineva, dar au făcut un cerc în jurul trupului meu gol și se holbează la mine ca la o specie din paleolitic. Nici măcar nu le vine să tragă. Agonizez cu ochii lor murdari pe piele. Așteaptă să-i surprind, să țip, să mă mișc, să fac ceva. Dar eu - eu nu sunt în stare și aș vrea să cad în genunchi în fața lor. Să mă facă prizonier și de-acum încolo fie ce-o fi. Să decidă providența.

Eu nu mai am putere. Predau cuvintele cuiva care știe să le folosească mai bine. Mai exact, mai corect, mai copt și mai adevărat. Cuiva, care are ceva de zis. 

Nu știu ce să-ți spun.
Nu mai știu ce să-ți spun ca să mă crezi. 

de la zero

0
așteptări
1
noaptea
2
ce înseamnă?
3
zile de nesomn
4
ochi vii
5
ore de drum
6
iulie
7
trâmbițe de îngeri
8
minuni ale lumii
9
nu ne-a fost scris
10
e când unu o ia de la zero

între bare

Dragă Tu,

Cosmicule, îndepărtatule, inexplicabilule.

Nu te voi întreba cum te simți. În schimb, spune-mi ce. Zi-mi ce-ți trece acum prin gând. Povestește-mi orice fleac. N-am mai vorbit demult. Nici pe viu, nici pe vis.
     Te simt oarecum obosit. Spune-mi, ai obosit? Și eu. Și eu - ce? Și eu am ce ai și tu. Mi-ai spus, odată, că pot să te întreb orice. Vreau să te întreb ceva ce nu te-a mai întrebat nimeni, dar gândurile se coagulează într-un nimic incoerent. Insist atât de mult și poate nu ar trebui să trag atât de tare. Zi-mi dacă te plictisesc...
     Te-aș întreba simplu: cine ești? Poate, dacă înțeleg cine ești tu, voi înțelege cine sunt. Te-aș întreba: la ce te gândești - la ce te-ai gândit azi - înainte de somn. Poate, dacă mă plimb prin mintea ta, prin cuvintele tale, voi înțelege schema gândului meu. Te-aș întreba: ce e al tău? Poate, dacă aș ști ce e al tău, voi dobândi claritatea lucrurilor pe care nu le pot avea. Te-aș întreba de unde vii, ca să înțeleg încotro să merg. Te-aș întreba ce mai asculți, ca să tac. Te-aș întreba cum vorbești cu cei pe care îi iubești, ca să-mi dau seama. Te-aș întreba cum simți că e potrivit, ca să știu ce am fost. Te-aș întreba ce joci, ca să știu cine poți fi. Te-aș întreba ce-ți place, ca să știu ce - nu.

     Cum dormi când plouă?
     Când îți place marea cel mai mult?
     Ai intrat vreodată în mare în pielea goală, într-o noapte cu lună?
     Cum a fost?
     Când a încetat să-ți fie frică de întuneric?
     Cât timp trăiește un melc fără cochilie?
     Dar omul?
     Ce cuvânt spui cel mai des?
     Balenele dorm vreodată?
     Cât timp îți poți ține respirația sub apă?
     Cum e să fii vagabond?
     Cum arată lumina prin pleoapele tale?

     Te-aș întreba de dor, dar... Nu toate întrebările își au rostul.