lupta

M-am săturat să mă tot îngrop în cifre. Îmi vlăguiesc firea. Abstracții banale care se bat cap în cap fără vreo esență anume. M-am săturat să tot scot radicali din mine și să-i aflu infinitului limitele. Auzi, ce tâmpenie! Poți cunoaște ceva doar atât cât te lasă. Pe mine nu mă lasă Cerul. Am început să nu mai am loc pentru a-mi adormi gândurile când se face ora neliniștiților.

   M-am săturat să declar variabile, când tot ce avem de fapt e incertitudinea. M-ați învățat să fac totul la fix. Mi-ați impus scheme, pentru că "așa e corect". Am început să aud pașii secundelor și moleculele izbindu-se de pereții inimii. Mi-ați demonstrat de mii de ori inutilul și m-ați scuipat grețos cu definiții, când nici măcar liniștea nu (v-)o puteți defini.

   Vă dau un sfat: nu mai săpați în Dumnezeu! N-o să ajungeți să smulgeți niciodată, auziți?!, niciodată, nici măcar un fir din ghemul Nemuririi ca să-l puteți trece prin niște calcule grotești pentru a vă alimenta orgoliul. Încetați să tot dați explicații. Chiar nu vedeți că împietriți?! Ba mai mult, îi paralizați și pe cei care mai au ceva de spus. Îi desfigurați. Pierdeți genii care nu mai ajung să simtă. Apăsați-vă stop-ul și respirați, doamne, o dată!

   Noi nu suntem mașini în așteptarea unui programator dement. Noi suntem vii și mâncăm iubire. Ni se face dor și iertăm. Da, suntem apă și materie, dar mai purtăm în noi și durerea. Exact, ca pe o apendicită. Generăm explozii, dar jinduim echilibrul. Unii dintre noi, cei mai puțini, sunt robi și creatori într-un singur corp, care nu vă vorbesc pe înțeles, însă... 

   Suntem oameni. Lăsați-ne să fim oameni și să învățăm în voie fericirea.

despre visătorii incurabili

Ne frângem. Suntem mai subţiri decât petalele unei flori uscate de timp. Ne zbatem să ajungem undeva, aruncându-ne sălbatic în speranţe, orbiţi de reflectorul unui viitor atât de râvnit. Ne iluzionăm atât de repede, încât ignorăm viteza fericirii de care ne lăsăm purtaţi, ca mai apoi să ne zdrobim furtunos de uşa de sticlă prin care vedem "clipa" atât de aproape, însă nu mai putem face nimic cu cioburile noastre, care se prăbuşesc lent, ascuţit acolo, de unde cândva le-am adunat la loc, cu mâinile sângerânde, lipindu-le cu grijă, să nu se taie altcineva de ele.
  Ne luptăm cu ceea ce am ajuns să fim, negându-ne şi renegându-ne justificaţiile, pe care conştiinţa le aruncă asemeni unor colaci de salvare, de care încercăm să ne agăţăm nebuneşte, doar pentru a ne feri îngroziţi de valul adevărului. Eşuăm în ceea ce am crezut cu nestrămutare. Căutăm cu disperare acel bob de lumină care să ne scape de întuneric. Înălţăm ochii spre infinit şi, fără să mai ştim, plângem. Sau ne plângem. Cel mai des de milă.
  Uneori ne simţim de lemn şi ardem, mistuiţi de un foc pe care îl credeam salvator. Ne comparăm cu alţii, conştienţi că nu ar trebui să o facem. Încercăm sa-i urmăm, convinşi că aşa va fi mai bine. Apoi ne bicium iar, până ajungem să simţim un sânge nou, proaspăt, curgând învolburat din răni vechi, regăsindu-ne puterea de a crede.
  Suntem cei care (ne) pierdem cel mai des. Cei care ne sugrumăm durerea tăcând şi cei care ne bucurăm ca nişte copii. Suntem cei cărora le zâmbiţi cu un înţeles anume şi cei care "nu gândesc la rece". Suntem cei care voi nu veţi fi niciodată. Cei care avem în noi lumina. Suntem visătorii incurabili.

ziua dorului

Zicea așa: "Dacă ți-e dor de cineva, spune-i.". Acum, există și pentru mine o zi când, în sfârșit, pot să[-ți] spun că mi-e dor. Uite-așa, simplu:

   Mi-e dor de întunericul liniștit al nopții când e lumină și de lumină atunci când se aprind lămpile în casele vecine. Mi-e dor să ascult marea și să privesc în voie, de pe nisip, orizontul. Mi-e dor de Cer și de adâncuri, de ploaie, de frica de fulger și de mirosul părului tău udat de furtun.

   Mi-e dor de joacă, de bunica și de plăcintele cele mai bune. Mi-e dor să nu pot ajunge la chiuvetă ca să-mi spăl mâinile. Mi-e dor să-mi văd părinții ca înainte. Mi-e dor să plâng și apoi să uit. Uneori, mi-e dor de mine.

   Îmi e foarte dor de mâinile tale și mi-e dor să ne privim. Mi-e dor să pot să-ți citesc gândurile sau să-ți vorbesc. Mi-e dor de timp și mi-e dor să mai fim. Și de cămașa în carouri tot mi-e dor...De geamul lat și de sunetul roților de automobil...De câteva dimineți... 

   Mi-e dor să pot înțelege, dar mi-e și mai dor de sens. Mi-e dor de verde, de litere și de dorință. În fiecare zi mi-e dor să cânt. Mi-e dor de un loc necunoscut, de oameni și de vise. 

   Nu știu de ce anume îmi va fi dor mâine, nici poimâine, nici peste ani... Nu știu nici când va înceta, dar știu sigur că mi-e cel mai "dor să pot să nu-mi mai fie dor [de tine]".

   

încă mai e timp

03:55. Rochia-i strânsă pe corp răspândește un miros accentuat de mâini bărbătești, îmbibate puternic cu un parfum tăios. În jur e întuneric și luminile autostrăzii se grăbesc o dată cu luna mică, de un alb murdar, contrastant cu cerul.

   Amintirea orelor lungi petrecute în cercul elitei îi provoacă o stare de agresivitate involuntară. Accelerează fără să-și dea seama și-și desface părul greu, prins nefiresc la spate. Se simte acoperită de un strat de noroi inexistent, care îi intră fără voie pe sub unghii, în piele, pătrunzând apoi cu un sunet respingăror în interior. Îi e silă de sine și de ceea ce acceptă să fie. Incapacitatea de a renunța la toxic o obosește și o dezgustă deopotrivă. Scheme, tipare, modele, reguli. Formule perfecte și elixire efemere.

  Ar vrea să-și scoată maștile, să se izoleze, să schimbe lăcata și să arunce cheia, dar ar risca prea multe, generând o ruptură prea mare și dureroasă. Simte că își complică existența, neștiind cum și de ce.

   04:27  Trage ușor pe dreapta și se oprește. Își duce încet degetele lungi la ochii însoțiți de cearcăne întunecate și îi apasă din obișnuință. Iese și scoate mașinal cheile. Descuie ușa, aruncând nepăsător pantofii incomozi cu tocul prea înalt. Își scoate cu repulsie orice urmă de țesătură de pe corp, deschide robinetul și simte cum picăturile fierbinți de apă îi spală corpul și urmele serii dominate de Superclasă.

   Încă mai e timp...

misterul care s-a desprins dintr-un nor

  Ploua. Ai apărut așa, deodată. Nu știam ce a fost și nici ce urma să se întâmple cu noi. Intrând pe ușă, păreai desprins dintr-o lume străină.

  Am ridicat încet capul și ca un animal care adulmecă, mi-am răsfirat instinctual nările. Răspândeai un aer nou în jur. Un aer pe care nu-mi aminteam să-l mai fi respirat vreodată.

  Descopeream o masculinitate plină și educată în timp, care se împrăștia hotărât, în valuri, odată cu nuanța vocii tale împletită cu parfumul atât de pătrunzător, cum îți era și privirea.

  Mă simțeam un intrus, oarecum, chiar dacă îți ghiceam ușurința de a rămâne intact încercărilor mele de a te citi pe furiș. Atunci, aș fi preferat să stau undeva în umbră, privindu-te cum, răbdător, îți agăți haina în cuier și îți cauți un loc liber să te așezi.

  Treptat, fără să ne dăm seama amândoi, ai intrat în lumea mea. Nu urmăreai vreun scop anume, iar eu nu păream să dau timpului importanță. Erai și nu erai în același timp, până în clipa când, din întâmplare, am aflat că pleci.

  N-am apucat să înțeleg cum ai reușit să-ți faci un drum prin tot ce cuprindea silaba "eu". Nici măcar până acum nu mi-am dat seama. Te-ai dezlănțuit și te-ai revărsat brusc, ca o ploaie de vară peste o grădină cu ziduri uriașe din piatră.

  Acum, nu mai ești, iar eu n-o să mai aflu vreodată misterul care s-a desprins dintr-un nor și a intrat pe ușă într-o zi ploioasă ca acum.