Manifest

Nu am un stil. Nu am o formulă perfectă și nu pretind să fiu un artist. Nu vreau decât să găsești adevăr aici.
     Scriu pentru că altfel nu exprim. A fi citit și a fi auzit nu fac parte din "azi trebuie să..." pentru mine. Nu dau replici problemelor existențiale și nu caut remedii sufletești. Sunt prea mulți cei care se învrednicesc cu astfel de preocupări. Scriu pentru că fierbe, pentru că tăcerea apasă și pentru că litera m-a ales. Asta sunt: un vârtej de semne, îmbinate într-un cod genetic de cuvinte generatoare de gânduri.
     Nu am un "public țintă". Nu urmăresc să am un "cititor fidel", un cititor care mi-ar încununa "opera" pentru că așa îl joacă mulțimea-expert. Dacă ai ajuns aici, vreau să te fac să simți ceva. Un fior, un nod, o scufundare. Simte ce vrei tu, numai să fii sigur că ai prins unda, că treci prin tine tot ce îți citesc ochii și tot ce te lasă filtrele tale să înțelegi. Mi-e indiferent cât de mare e "impactul". Vreau doar să te scufund în trăire. Să simți pe pielea ta măcar o tresărire din tot cutremurul. Nu vreau să crezi că îmi ești indiferent. Dimpotrivă, faptul că simți în propriul tău ritm mă face să cred că tot ce numesc emoție a ajuns la tine.
     Nu am un scop când înșir aceste rânduri. Singura mea preocupare e să le dau viață, apoi, găsesc ele calea. Poate, de fapt, am un scop și nu știu să îl definesc clar. Această pledoarie în sine ar putea avea un scop, dar voi lăsa povestea să se scrie singură. Cert e că nu urmăresc nimic anume. O fi bine sau nu... nici asta nu mă preocupă deocamdată. Am prea multe de spus ca să știu de unde încep și cu ce vreau să termin. E prea mult haos aici pentru o structură. Nu mă emancipez, nu inventez un alt fel de stil, nu am metafora plină și proaspătă, nu sunt un geniu al condeiului. Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.
     În lipsa tot mai acută a sincerității, cruditatea emoției umane pierde teren. Să-mi spună cineva unde a dispărut adevărul. De ce ascundem vrerile și pasiunile noastre? De ce suntem dispuși să ne arătăm inimile numai atunci când e curat în ele? Și e curat atât de rar... Unde e murdăria din noi? Unde e păcatul? Unde e impulsul, instinctul? Știai că e o alt fel de frumusețe în ele? De ce ascundem atâtea și nu lăsăm toate nuanțele de negru să respire din când în când? Negrul mat, negrul strălucitor, negrul sângeriu, negrul pupilei... Cât de des negăm doar ca să rămânem gri. O dată, de două ori, apoi toată viața.
     Scriu, deci, ca să trezesc violența simțirii. Să învii prin cuvânt ce nu mai pot învia. Scriu să nu uit. Scriu, pentru că vreau să zidesc frumusețea în toată puritatea ei neșlefuită, în tot adevărul ei plin de răni. Scriu pentru că există timp, spațiu și oameni care nu pot rămâne în umbra mea atunci când universul lor poate trăi etern în cuvânt. Scriu ca să îți arăt cum se nasc și mor minuni. Și dacă simți, rămâi.

ghicitoare

m-am căutat în Bine și Rău,
dar nu m-am găsit.

dacă m-am găsit în tine,
tu ce ești?

eu ce sunt?

nu-mi place

Nu-mi plac multe.

Nu-mi place
să fumez în grabă,
să cer,
să am răbdare,
să te văd cu altcineva,
tăcerea
și singurătatea.

Dar știu că
niciodată nu e destul timp;
puțini știu să-ți citească gândurile;
altfel nu ne-am fi gustat;
de azi vă leagă și altarul;
cuvintele antrenează sinceritatea
și că nimeni nu scapă îmbrăcat în alb.

De aceea,
o aprind când vreau;
învăț să articulez;
număr luptele pe care nu le-am câștigat;
zbier până, poate, într-o zi se va limpezi acceptarea;
educ arta conversației
și prefer să ies din coarne și copite în negru, dar cu un sfânt în plus pe umeri.

Nu-mi plac multe,
asta e.

tăceri, te ceri, te cer

răsăritul îmi taie visul cu tine,
pleoapele dezvelesc lumea greoi.

gurii tale nu îi e de-ajuns liniștea mea.
de ce taci?
cel puțin eu am o scuză:
învăț să vorbesc.

nu mă lăsa în apă:
am cumpănă.
ai dreptate,
o să învăț să înot,
dar nu cred că vrem
să ajungă la mal un mort.

arată-te o clipă -
fii pentru mine
ce a fost Dumnezeu pentru Noe,
salvează-mă de la potopul tăcerii.

la ce bun
pe buze porți(,) lacăte, lanțuri groase?
dacă m-ai lăsa,
le-aș desface pe fiecare
cum știu numai eu,
cum vrei numai tu,
dar nu.

alarma nu mai anunță dimineața,
dimineața anunță alarma.
dacă mă-nveți război,
învață-mă și arma.

am pierdut ceva

Cred
Că am pierdut ceva
între umerii și tâmplele tale atunci.
Am pierdut ceva
între ochii și buzele tale.

M-am încâlcit prin degetele tale.
Mi-am împotmolit nasul în părul tău
des
și unghiile în moalele pernei
pe care îți stătea capul.

Mi-am oprit palmele pe coastele tale
și, ca să mă amețesc mai bine,
ți-am băut zâmbetul -
să simt că e adevărată povara trupului meu
pe trupul tău.

Am tras puternic
momentul în plămâni,
apoi am plâns.

Am jurat să nu uit
întâlnirea atingerii tale
cu obrajii mei sufocați de zâmbet și sare,
Dar cine ține minte
cum se simte
Paradisul Pierdut?

Cred
că am pierdut ceva
în tine.