gând prăfuit

 Plouă... și-i tremură un deget de la mâna stângă. Poate e de vina cafeaua, pe care, cu ceva timp în urmă, a început s-o bea în exces. De cele mai multe ori își spune că ăsta-i motivul. De cele mai multe ori, însă, se amăgește, inconștientizând, de fapt, că se aruncă în groapa de gunoi a sentimentelor de bună voie, care se umple până la refuz de fiecare dată când cineva, în treacăt, mai aruncă o emoție uzată acolo. Uneori, macină gândurile ca pe niște grăunți de grâu, încercând să perceapă valul de anxietate care se prăbușește în milioane de ploi în interioru-i, electrizându-i pielea. Alteori, ucide cu sânge rece orice idee care ar putea declanșa furtuna.

 Știe că are nevoie de o schimbare. O schimbare cât mai rapidă, pentru că timpul nu stă în loc pentru nimeni, ci crește în urma-i în cantități gigantice, inimaginabile. Sentimentul suprasaturării devine alarmant și mult prea voluminos pentru locul lui obișnuit, rezervat intr-un colț de suflet. 

 Se vrea înapoi, cu lumină, cu sete de viață, cu tot ce i-a aparținut înainte. Își dorește libertatea. Nu cea pe care o jinduiesc toți, ci una care o va pustii măcar puțin. Una care îi va absorbi frământările ca un burete.

 Hotărăște sa facă un pact cu sine, trage adânc aer în plămâni, puterea devine copleșitoare, și...! 

 Pentru o clipă aude un sunet surd în tâmplă. Inima i-a tremurat din nou.