iubitul meu prieten,

  Iubitule... Nu. Prietene... Nu. Iubitul meu prieten: am obosit. Am obosit și îmi vuiește groaznic tâmpla. Nu mai am putere să par ce nu sunt.
  Mă tot întrebi de ce tac, de ce nu-ți vorbesc despre orice, de ce nu te pot privi în ochi fără să clipesc. Adevărul e că aș fi vrut să-ți spun prea multe și nu am timp destul pe Pământ. Mi-ai spus că sunt un om slab. Da... iubirea te face să pierzi toate luptele. Iubirea te face slab, vulnerabil și uscat a o piele crăpată. Iubirea m-a slăbit. Acum am umbră pe ochi, pentru că mă tot trezesc la ore fixe, într-o liniște atât de surdă, încât mi-e groază ce noapte e. Știu că nici tu nu dormi atunci, iubitul meu prieten. Și vai... cum le simte pe toate o femeie care iubește! Și ce porniri se nasc intr-o femeie care nu face decât să iubescă! E destul să uite despre cine e ea, doar ca să-și promită să facă orice îi stă în putință ca să ai tu liniște.
  Femeia se abandonează în tot ce ești tu, bărbat. Nu cere nimic înapoi și nici măcar nu îi pasă că odată și odată va nimici tot din ea, numai ca să te învie pe tine. Asta e femeia pătimașă. Femeia care a orbit. Femeia care nu știe altceva decât să te iubească până în străfundurile mărilor și în înălțimile Cerescului. Femeia care respiră prin tine, bărbat.
  Știu tot ce gândești, chiar dacă îmi repeți că habar n-am cine ești. Te-am auzit cum dormi și eram acolo când te bântuiau visele cu ea. Și mai știu că ai avut nevoie de cineva, de o "alinare", cum îți place ție să spui, nu de o femeie. Nu încerca să negi acum. Îmi dau prea bine seama unde am ajuns, dar de ce continui să înfingi cuțite într-o mobilă uzată și inutilă? De ce mă ții, spunându-mi tăios să plec? De ce mă întrebi dacă nu vreau să rămân când știi finalul? Ce vrei?
  E prea târziu să-mi spui să nu mor și să nu îndrăznesc să te înnec în alcool din obișnuință. Am murit de prea multe ori până să ajung față în față cu tine. Știu ce înseamnâ eșecul. Adevărul e că încă mă zbat să trăiesc, chiar dacă mi-am promis să-mi pun un grătar la intrarea în suflet. Poate e mai bine să-l închid pentru un timp, cât încă se fac lucrări de șantier. Sau poate o să-l închid pentru totdeauna. La ce bun praf și zgomot? Și-așa vecinii nu par foarte încântați.
  Oare ar trebui să iau cel mai apropiat tren, iubitul meu prieten? Sau mai ai ceva să îmi povestești? Dar poate e mai potrivit să-mi spună altcineva totul, că pe tine mi-ar fi cu neputință să te cred, după toate pe care le țin minte mâinile care au văzut iadul. Semne, semne...peste tot numai semne! Și ah! Cât de gațios îmi dă trecutul din mână. Tot face cercuri în jurul meu, gata să-și sfâșie prada. Nu se grabește nicăieri. Se distrează. Cândva am reușit să scap. Mi-a luat ceva timp să înțeleg regulile jocului. Acum e același joc, alte reguli în schimb. Piesa mea a fost mișcată și acum mi-a scăpat din vizor clipa ca să mai pot face vreo tentativă de evadare.
  Cineva mi-a spus odată că e o prostie să-ți ceri iertare pentru ceea se simți. Și totuși, iartă-mă. Iartă-mă pentru ceea ce știi deja. Rămâi cu bine, iubitul meu...prieten! Și mai treci în vizită din când în când. Sau mai cheamă-mă când îți cade tencuiala de pe pereții inimii.