Gesturile și trăirile mele se contopesc într-un dans haotic, iar pentru prima dată într-o bună bucată de timp, existența mea începe să capete o curgere firească. Ies în grabă afară și simt asfaltul rece, dar nici măcar nu-mi pasă că în picioare am ghete și în aer e februarie. Am numai lumină. Și un buchet de lalele în mâini. Brusc - o liniște potrivită și încep să înțeleg că sunt infinit.
Simțeam atunci că fericirea mea nu se poate materializa sub nici o formă. Era un alt fel de trăire, pe care, la un moment anume, aș fi putut s-o ating cu buricul degetului arătător. Înțelegeam că ceva lipsă din mașinăria sufletului meu s-a reintegrat în sistem, dar, nu știam exact ce-a fost și, probabil, n-o voi afla prea curând. Atunci, însă, mi-am dorit mai mult ca niciodată să mă opresc și să ramân doar eu și fericirea cea nouă.
Mult timp după n-am mai putut adormi, iar ultimele acorduri și vocile șterse ale oamenilor din încăpere îmi rezonau puternic în timpane, construind încet o materie, încă indefinită, de vise.
