ziua dorului

Zicea așa: "Dacă ți-e dor de cineva, spune-i.". Acum, există și pentru mine o zi când, în sfârșit, pot să[-ți] spun că mi-e dor. Uite-așa, simplu:

   Mi-e dor de întunericul liniștit al nopții când e lumină și de lumină atunci când se aprind lămpile în casele vecine. Mi-e dor să ascult marea și să privesc în voie, de pe nisip, orizontul. Mi-e dor de Cer și de adâncuri, de ploaie, de frica de fulger și de mirosul părului tău udat de furtun.

   Mi-e dor de joacă, de bunica și de plăcintele cele mai bune. Mi-e dor să nu pot ajunge la chiuvetă ca să-mi spăl mâinile. Mi-e dor să-mi văd părinții ca înainte. Mi-e dor să plâng și apoi să uit. Uneori, mi-e dor de mine.

   Îmi e foarte dor de mâinile tale și mi-e dor să ne privim. Mi-e dor să pot să-ți citesc gândurile sau să-ți vorbesc. Mi-e dor de timp și mi-e dor să mai fim. Și de cămașa în carouri tot mi-e dor...De geamul lat și de sunetul roților de automobil...De câteva dimineți... 

   Mi-e dor să pot înțelege, dar mi-e și mai dor de sens. Mi-e dor de verde, de litere și de dorință. În fiecare zi mi-e dor să cânt. Mi-e dor de un loc necunoscut, de oameni și de vise. 

   Nu știu de ce anume îmi va fi dor mâine, nici poimâine, nici peste ani... Nu știu nici când va înceta, dar știu sigur că mi-e cel mai "dor să pot să nu-mi mai fie dor [de tine]".

   

încă mai e timp

03:55. Rochia-i strânsă pe corp răspândește un miros accentuat de mâini bărbătești, îmbibate puternic cu un parfum tăios. În jur e întuneric și luminile autostrăzii se grăbesc o dată cu luna mică, de un alb murdar, contrastant cu cerul.

   Amintirea orelor lungi petrecute în cercul elitei îi provoacă o stare de agresivitate involuntară. Accelerează fără să-și dea seama și-și desface părul greu, prins nefiresc la spate. Se simte acoperită de un strat de noroi inexistent, care îi intră fără voie pe sub unghii, în piele, pătrunzând apoi cu un sunet respingăror în interior. Îi e silă de sine și de ceea ce acceptă să fie. Incapacitatea de a renunța la toxic o obosește și o dezgustă deopotrivă. Scheme, tipare, modele, reguli. Formule perfecte și elixire efemere.

  Ar vrea să-și scoată maștile, să se izoleze, să schimbe lăcata și să arunce cheia, dar ar risca prea multe, generând o ruptură prea mare și dureroasă. Simte că își complică existența, neștiind cum și de ce.

   04:27  Trage ușor pe dreapta și se oprește. Își duce încet degetele lungi la ochii însoțiți de cearcăne întunecate și îi apasă din obișnuință. Iese și scoate mașinal cheile. Descuie ușa, aruncând nepăsător pantofii incomozi cu tocul prea înalt. Își scoate cu repulsie orice urmă de țesătură de pe corp, deschide robinetul și simte cum picăturile fierbinți de apă îi spală corpul și urmele serii dominate de Superclasă.

   Încă mai e timp...

misterul care s-a desprins dintr-un nor

  Ploua. Ai apărut așa, deodată. Nu știam ce a fost și nici ce urma să se întâmple cu noi. Intrând pe ușă, păreai desprins dintr-o lume străină.

  Am ridicat încet capul și ca un animal care adulmecă, mi-am răsfirat instinctual nările. Răspândeai un aer nou în jur. Un aer pe care nu-mi aminteam să-l mai fi respirat vreodată.

  Descopeream o masculinitate plină și educată în timp, care se împrăștia hotărât, în valuri, odată cu nuanța vocii tale împletită cu parfumul atât de pătrunzător, cum îți era și privirea.

  Mă simțeam un intrus, oarecum, chiar dacă îți ghiceam ușurința de a rămâne intact încercărilor mele de a te citi pe furiș. Atunci, aș fi preferat să stau undeva în umbră, privindu-te cum, răbdător, îți agăți haina în cuier și îți cauți un loc liber să te așezi.

  Treptat, fără să ne dăm seama amândoi, ai intrat în lumea mea. Nu urmăreai vreun scop anume, iar eu nu păream să dau timpului importanță. Erai și nu erai în același timp, până în clipa când, din întâmplare, am aflat că pleci.

  N-am apucat să înțeleg cum ai reușit să-ți faci un drum prin tot ce cuprindea silaba "eu". Nici măcar până acum nu mi-am dat seama. Te-ai dezlănțuit și te-ai revărsat brusc, ca o ploaie de vară peste o grădină cu ziduri uriașe din piatră.

  Acum, nu mai ești, iar eu n-o să mai aflu vreodată misterul care s-a desprins dintr-un nor și a intrat pe ușă într-o zi ploioasă ca acum.

despre Înconjurul Lumii

Închide ochii puțin. Imaginează-ți o clădire. De orice formă, aspect, conținut interior sau vechime. Cu un singur sau sute de nivele și ferestre. Sub sau pe pământ, poate chiar dincolo de Cer. Nu râde. Oprește-te pentru o clipă din ce făceai până acum și ieși din înveliș. Cum ziceam? Imaginează-ți un spațiu numai al tău, unde poți să iei pe oricine iți dorești cu tine sau să pășești singur, în voie. Ceea ce vezi exact în acest moment e sufletul tău. 

   Așa mi l-am imaginat și eu pe al meu ieri seara, la ora șapte și ceva, când, de mână cu muzica băieților de la Vunk, m-am lăsat purtată prin fiecare colț al "casei" mele, aflată la câțiva pași de strada Inima.

   Treptat, din subsolul întunecat, ticsit cu lucruri despre care uitasem demult, aruncate acolo în speranța că nu o să mai dau de ele vreodată, m-am îndreptat ușor către scara viselor. Distingeam foarte greu lumina care venea de sus, dar nici nu mă interesa, pe moment, să o înțeleg. Până să ajung la lumină, găseam câte o emoție pe ici, pe colo. Am ales să păstrez unele. Altora le dădeam drumul pe geam, eliberându-le din captivitatea în care zăceau de ceva timp, ascunse de ochii curioșilor.

   Am aruncat o privire în jur, prin sală, și am zâmbit. Eram fericită pentru oamenii care mă înconjurau și pentru că mă aflam printre ei, împărtășind timp de câteva ore același vis. 

   Pe scenă - nimic de prisos. Nimic fals. Nimic ne la locul lui. Numai lumini, oameni talentați și calzi, muzică frumoasă, dragoste, fiori din cap până în vârful degetelor și zâmbete sincere.

   Aveam sentimentul că am ajuns acasă, după o călătorie lungă, unde cineva mă aștepta să mă ia în brațe și să-mi spună cât de bucuros e să mă revadă. M-am gândit că bine ar fi fost să fi avut un vas cu mine, pe care să-l umplu cu energia din aer și să-l mai deschid uneori,  când plămânii au atâta nevoie de el...

   Așa am făcut înconjurul lumii celor de la Vunk și a lumii mele de-opotrivă. O lume în care inimile noastre bat in același ritm, Românește.

  

nebunia de după concert

   Pași. Zgomot. Oameni-zâmbet care ies încet din cafenea... În față eu: mulțumind Universului că am putut să-i fac fericiți pentru o oră.

   Gesturile și trăirile mele se contopesc într-un dans haotic, iar pentru prima dată într-o bună bucată de timp, existența mea începe să capete o curgere firească. Ies în grabă afară și simt asfaltul rece, dar nici măcar nu-mi pasă că în picioare am ghete și în aer e februarie. Am numai lumină. Și un buchet de lalele în mâini. Brusc - o liniște potrivită și încep să înțeleg că sunt infinit.

   Simțeam atunci că fericirea mea nu se poate materializa sub nici o formă. Era un alt fel de trăire, pe care, la un moment anume, aș fi putut s-o ating cu buricul degetului arătător. Înțelegeam că ceva lipsă din mașinăria sufletului meu s-a reintegrat în sistem, dar, nu știam exact ce-a fost și, probabil, n-o voi afla prea curând. Atunci, însă, mi-am dorit mai mult ca niciodată să mă opresc și să ramân doar eu și fericirea cea nouă.

   Mult timp după n-am mai putut adormi, iar ultimele acorduri și vocile șterse ale oamenilor din încăpere îmi rezonau puternic în timpane, construind încet o materie, încă indefinită, de vise.