ia mâna

Ai ochii frumoși,
Privirea ți-e dorință
ca de copil.
Nu sunt atentă.
Ce-mi spui nu contează,
deși pare sincer.
Așa că ia mâna
de data asta, te rog
mai subtil.

Nu mă atinge.
Nici măcar cu gândul -
îl simt.
Azi
de vină e vinul
că arunc prea ușor cuvinte
în care vâjâie
vânt.

Nimic
nu vreau de la tine.
Îți zâmbesc să nu mă aud.
De ce-mi trece prin minte
acum
dacă știi ce înseamnă-n pictură
un nud
bun?

Cât de naiv
pari de la distanță.
Aș vrea să te vezi
prin ochi căprui
ce visează ochi verzi -
timp oprit în statui.

Undeva
O voce-mi șoptește:
Inima ta
a obosit să o dezbraci
în fața oricui.
Îi spun:
Chiar dacă o văd ei,
ce-a văzut el nu îi e dat să vadă
nimănui.

Încă zâmbesc?
Ce caut aici?
Cine e puștiul din fața mea?
Ah, da.
E cel
ale cărui atingeri zbiară grotesc:
"Aleasa e ea!"

"și tu, cu ce ocazie pe... aici?"

Să nu crezi că am încetat. Că nu mă mai gândesc la tine și că nu mă mai înjunghie pe neașteptate dorul. Nu e nimic nou pe frontul de vest. Poate de asta încerc să arunc mai mult pământ peste foc. Apa nu-l stinge, arde și sub apă.
     Tu ești prins în concerte, drumuri, repetiții, oameni. Și eu sunt prinsă în repetiții. Repetiții de vise, zile care nu se deosebesc cu nimic una de cealaltă, amintiri și tot felul de gânduri care nu mai ajung pe hârtie. Știi și tu cum e cu singurătatea: când e prea multă, scuipă toxine. Tu îmi arunci din când în când câte un os rămas din scheletul emoției, atât cât să nu mor de foame.
     Recent am adăugat un premiu nou în colecția cupeleor și medaliilor adunate de-a lungul timpului în cursa celor cărora iubirea le răspunde cu un "[...], dar" continuu. Premiul penru stăpânirea insomniei. Ceva timp în urmă nu prea mă descurcam cu ce avea de oferit somnul. Chestia m-a luat pe nepregătite, nu credeam să fie atât de grave efectele adverse ale drogului tău. Am ajuns să nu mai înțeleg cum se simte un vis și cum se simte o dimineață. Toate se amestecau. Formau un amalgam de imagini, oameni, locuri, mirosuri, atingeri... Ca și secvențele din filme când se încearcă a reda supradoza. Mărturisesc: mi-a fost frică atunci când am simțit că mi-am ieșit din corp. Mi se părea că te văd așezându-te pe marginea patului sau că fumezi în depărtare, pe malul canalului pe lângă care trec în fiecare zi, mergând spre stația de metrou. Dar sunt mai bine acum. Acum pot să dorm cele cinci ore de care am nevoie, atât cât să funcționez. Asta nu schimbă faptul că îmi simt ochii ca două pietre înfipte în craniu când mă forțez să adorm. Tu apari de fiecare dată când îi închid. Niciodată, însă, nu știu pe care din casetele cu amintiri le va derula memoria în noaptea respectivă. E mereu o surpriză. Așa se joacă subconștientul cu mine. E un dialog înflăcărat între noi în fiecare seară. Îmi spune că se răzbună pentru că încerc să-l sufoc cât e lumină afară. Își scoate toate armele când tot ce vreau e să mă înghită așternutul. Și uite-așa, ca niște dulciuri care explodează pe limbă în timp ce ajung în contact cu saliva, uite așa îmi explodează în minte amintirile. Amintirile cu tine au gustul ciocolatei cu lapte de pe limba ta. Și zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc... Acum înțeleg de ce cei care își pierd mințile rămân cu un zâmbet cretin pe buze. Au iubit prea mult.
     E mai greu să porți în suflet numai amintiri luminoase, pline de iubire. Uneori mi-e ciudă că mă rostogolesc prin viață ca un imens ghem de vată roz. Uneori aș vrea să pot urî. E ca și când cineva te-ar păcăli, iar tu ai da din cap în semn că știi. Și ați zâmbi ambii unul celuilalt, continuându-vă drumul. Întotdeauna am iubit nonșalanța asta aparentă la tine. E ca și cum zâmbetul tău ar spune: "Nu eu! Eu nu!". Și e adevărat. Cel mai des nu faci asta voluntar, deși ești conștient de puterile tale. Cred că a trecut timpul când te interesau aventurile în care îți etalai atuurile zodiei. Acum ești așezat, calm. Te excită altceva.
     Pe cât de mult încerc să mă împac cu ideea de iubire detașată, pe atât de mult amân făcutul curățeniei în inimă. Dacă ai ști ce haos am lăsat... Și cât de bine îți stă pe canapeaua de pluș albastru-regal din camera cu ferestre spre mare! Doar că... Ai încuiat pe dinăuntru, iar mie nu-mi vine să cred că nu am o pereche de chei rezervă de la camerele propriei inimi.
     Nu știu dacă există un Dumnezeu, dar uneori mă rog. Mă rog pentru tine. Îi cer să-ți dea putere să ajungi acolo unde visezi și să fii bine. Nu știu dacă mă aude în caz că există, dar eu nu încetez să-i vorbesc. Indiferent unde am ajunge, să nu crezi o clipă că te-am uitat. Poate o să te uit puțin câte puțin în fiecare zi, dar niciodată de tot. Ești umbra gândurilor mele și te port pe piele. Ești mereu undeva acolo și te simt. Cu fieacare respirație. În fiecare bucurie. În tot ce pare neînsemnat. Să nu crezi o clipă că poți dispărea. Nu din mine. Nu acum. Dar când? În curând? În curând e un mic "nicicând". În curând e un mic "niciodată".

Manifest

Nu am un stil. Nu am o formulă perfectă și nu pretind să fiu un artist. Nu vreau decât să găsești adevăr aici.
     Scriu pentru că altfel nu exprim. A fi citit și a fi auzit nu fac parte din "azi trebuie să..." pentru mine. Nu dau replici problemelor existențiale și nu caut remedii sufletești. Sunt prea mulți cei care se învrednicesc cu astfel de preocupări. Scriu pentru că fierbe, pentru că tăcerea apasă și pentru că litera m-a ales. Asta sunt: un vârtej de semne, îmbinate într-un cod genetic de cuvinte generatoare de gânduri.
     Nu am un "public țintă". Nu urmăresc să am un "cititor fidel", un cititor care mi-ar încununa "opera" pentru că așa îl joacă mulțimea-expert. Dacă ai ajuns aici, vreau să te fac să simți ceva. Un fior, un nod, o scufundare. Simte ce vrei tu, numai să fii sigur că ai prins unda, că treci prin tine tot ce îți citesc ochii și tot ce te lasă filtrele tale să înțelegi. Mi-e indiferent cât de mare e "impactul". Vreau doar să te scufund în trăire. Să simți pe pielea ta măcar o tresărire din tot cutremurul. Nu vreau să crezi că îmi ești indiferent. Dimpotrivă, faptul că simți în propriul tău ritm mă face să cred că tot ce numesc emoție a ajuns la tine.
     Nu am un scop când înșir aceste rânduri. Singura mea preocupare e să le dau viață, apoi, găsesc ele calea. Poate, de fapt, am un scop și nu știu să îl definesc clar. Această pledoarie în sine ar putea avea un scop, dar voi lăsa povestea să se scrie singură. Cert e că nu urmăresc nimic anume. O fi bine sau nu... nici asta nu mă preocupă deocamdată. Am prea multe de spus ca să știu de unde încep și cu ce vreau să termin. E prea mult haos aici pentru o structură. Nu mă emancipez, nu inventez un alt fel de stil, nu am metafora plină și proaspătă, nu sunt un geniu al condeiului. Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.
     În lipsa tot mai acută a sincerității, cruditatea emoției umane pierde teren. Să-mi spună cineva unde a dispărut adevărul. De ce ascundem vrerile și pasiunile noastre? De ce suntem dispuși să ne arătăm inimile numai atunci când e curat în ele? Și e curat atât de rar... Unde e murdăria din noi? Unde e păcatul? Unde e impulsul, instinctul? Știai că e o alt fel de frumusețe în ele? De ce ascundem atâtea și nu lăsăm toate nuanțele de negru să respire din când în când? Negrul mat, negrul strălucitor, negrul sângeriu, negrul pupilei... Cât de des negăm doar ca să rămânem gri. O dată, de două ori, apoi toată viața.
     Scriu, deci, ca să trezesc violența simțirii. Să învii prin cuvânt ce nu mai pot învia. Scriu să nu uit. Scriu, pentru că vreau să zidesc frumusețea în toată puritatea ei neșlefuită, în tot adevărul ei plin de răni. Scriu pentru că există timp, spațiu și oameni care nu pot rămâne în umbra mea atunci când universul lor poate trăi etern în cuvânt. Scriu ca să îți arăt cum se nasc și mor minuni. Și dacă simți, rămâi.

ghicitoare

m-am căutat în Bine și Rău,
dar nu m-am găsit.

dacă m-am găsit în tine,
tu ce ești?

eu ce sunt?

nu-mi place

Nu-mi plac multe.

Nu-mi place
să fumez în grabă,
să cer,
să am răbdare,
să te văd cu altcineva,
tăcerea
și singurătatea.

Dar știu că
niciodată nu e destul timp;
puțini știu să-ți citească gândurile;
altfel nu ne-am fi gustat;
de azi vă leagă și altarul;
cuvintele antrenează sinceritatea
și că nimeni nu scapă îmbrăcat în alb.

De aceea,
o aprind când vreau;
învăț să articulez;
număr luptele pe care nu le-am câștigat;
zbier până, poate, într-o zi se va limpezi acceptarea;
educ arta conversației
și prefer să ies din coarne și copite în negru, dar cu un sfânt în plus pe umeri.

Nu-mi plac multe,
asta e.