între bare

Dragă Tu,

Cosmicule, îndepărtatule, inexplicabilule.

Nu te voi întreba cum te simți. În schimb, spune-mi ce. Zi-mi ce-ți trece acum prin gând. Povestește-mi orice fleac. N-am mai vorbit demult. Nici pe viu, nici pe vis.
     Te simt oarecum obosit. Spune-mi, ai obosit? Și eu. Și eu - ce? Și eu am ce ai și tu. Mi-ai spus, odată, că pot să te întreb orice. Vreau să te întreb ceva ce nu te-a mai întrebat nimeni, dar gândurile se coagulează într-un nimic incoerent. Insist atât de mult și poate nu ar trebui să trag atât de tare. Zi-mi dacă te plictisesc...
     Te-aș întreba simplu: cine ești? Poate, dacă înțeleg cine ești tu, voi înțelege cine sunt. Te-aș întreba: la ce te gândești - la ce te-ai gândit azi - înainte de somn. Poate, dacă mă plimb prin mintea ta, prin cuvintele tale, voi înțelege schema gândului meu. Te-aș întreba: ce e al tău? Poate, dacă aș ști ce e al tău, voi dobândi claritatea lucrurilor pe care nu le pot avea. Te-aș întreba de unde vii, ca să înțeleg încotro să merg. Te-aș întreba ce mai asculți, ca să tac. Te-aș întreba cum vorbești cu cei pe care îi iubești, ca să-mi dau seama. Te-aș întreba cum simți că e potrivit, ca să știu ce am fost. Te-aș întreba ce joci, ca să știu cine poți fi. Te-aș întreba ce-ți place, ca să știu ce - nu.

     Cum dormi când plouă?
     Când îți place marea cel mai mult?
     Ai intrat vreodată în mare în pielea goală, într-o noapte cu lună?
     Cum a fost?
     Când a încetat să-ți fie frică de întuneric?
     Cât timp trăiește un melc fără cochilie?
     Dar omul?
     Ce cuvânt spui cel mai des?
     Balenele dorm vreodată?
     Cât timp îți poți ține respirația sub apă?
     Cum e să fii vagabond?
     Cum arată lumina prin pleoapele tale?

     Te-aș întreba de dor, dar... Nu toate întrebările își au rostul.
   
   

alt fel de ploaie

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
Ca un copil
După un alt fel de ploaie.

Sterp e pământul feței mele
În fața ta.
Degeaba șterge degetul tău mare
Obrazul mic.

Se vrea uscat,
Dar

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
De neclintit.
În plină alt fel de ploaie.

o durere mare

O durere mare nu vine în valuri. O simți de-a binelea abia atunci când trece prin tine șocul anafilactic al adevărului. O durere mare lovește în conștiință. Atunci nu mai stai să plângi, să zbieri, să crezi că se prăbușește cerul peste tine. Toate astea devin manifestări prime, reacții de suprafață. O durere mare te lasă intact. Imun la orice fel de emoție. Ești un vas gol, dar nu poți primi să fii umplut cu nimic. În minte ai o continuă și tipică scenă de pustietate dintr-un film western. Îți cedează orice abilități motorii. Ești un paralizat pe care îl trădează doar ochii. În călătoria spre Meka, te aruncă după bord ca pe o cârpă și-ți strigă să înoți: resursele sunt limitate, iar bolnavii trebuie excluși primii din ecuație. Îți mai și leagă de gât o piatră cu cele o mie și una de instrucțiuni pentru a te ajuta să te scufunzi lent, frumos și până la capăt. Chiar dacă în ochi ți se citește disperarea, trupul ți-e liniște de biserică. Ți-e greață de tine, dar te resemnezi. Până la urmă, la ce bun o viață trăită într-o anestezie continuă?
    Începi să refaci bucată cu bucată prevestirile Durerii și înțelegi cât de fericit erai să poți simți. Te plimbi prin fiecare vagon al memoriei și retrăiești, pe rând, micile bucurii și înfrângeri ale trecutului. Toate par vii și te vezi ca într-un joc cu Mario și Sonic, pe care însă nu-l poți controla. Te macină neputința intervenției, așa cum paralizia îți macină trupul. Nu vrei să te întorci pentru a schimba ceva. Dimpotrivă, ai vrea să lași jocul să se desfășoare așa cum i-a fost scris, dar să faci parte și tu - cel de dinaintea Durerii - din el. Măcar o dată. Îți dorești să poți rămâne acolo, să joci același segment la infinit. Ideea de a rămâne blocat într-un spațiu în care nu există timp devine obsedantă, arzătoare. Pătrunde în cele mai mici spații ale minții. Seduce cu glas de sirenă. Te răstignește, te leagă cu sfori și îți plimbă pana de înger pe grumaz. Ochii tăi de spectator imobilizat se pierd într-un scurt moment de fericire completă. Te întrebi dacă ai simțit din nou ceva și scheletul sufletului ți se cutremură.
     Deschizi ochii, singurii rămași vii. Te orbește lumina de sus. Sub apă, lumea nu se grăbește nicăieri. Își urmează domol rostul. Sub apă, corpul tău e în spațiu cosmic. Ce binecuvântare - gândești cu cel din urmă gând - să ți se ofere o ultimă clipă de luciditate în care să simți toată fericirea vieții deodată, ca un munte de eliberare răsturnat peste tine. Piatra nu mai e piatră. Trage firesc la fund.

ia mâna

Ai ochii frumoși,
Privirea ți-e dorință
ca de copil.
Nu sunt atentă.
Ce-mi spui nu contează,
deși pare sincer.
Așa că ia mâna
de data asta, te rog
mai subtil.

Nu mă atinge.
Nici măcar cu gândul -
îl simt.
Azi
de vină e vinul
că arunc prea ușor cuvinte
în care vâjâie
vânt.

Nimic
nu vreau de la tine.
Îți zâmbesc să nu mă aud.
De ce-mi trece prin minte
acum
dacă știi ce înseamnă-n pictură
un nud
bun?

Cât de naiv
pari de la distanță.
Aș vrea să te vezi
prin ochi căprui
ce visează ochi verzi -
timp oprit în statui.

Undeva
O voce-mi șoptește:
Inima ta
a obosit să o dezbraci
în fața oricui.
Îi spun:
Chiar dacă o văd ei,
ce-a văzut el nu îi e dat să vadă
nimănui.

Încă zâmbesc?
Ce caut aici?
Cine e puștiul din fața mea?
Ah, da.
E cel
ale cărui atingeri zbiară grotesc:
"Aleasa e ea!"

"și tu, cu ce ocazie pe... aici?"

Să nu crezi că am încetat. Că nu mă mai gândesc la tine și că nu mă mai înjunghie pe neașteptate dorul. Nu e nimic nou pe frontul de vest. Poate de asta încerc să arunc mai mult pământ peste foc. Apa nu-l stinge, arde și sub apă.
     Tu ești prins în concerte, drumuri, repetiții, oameni. Și eu sunt prinsă în repetiții. Repetiții de vise, zile care nu se deosebesc cu nimic una de cealaltă, amintiri și tot felul de gânduri care nu mai ajung pe hârtie. Știi și tu cum e cu singurătatea: când e prea multă, scuipă toxine. Tu îmi arunci din când în când câte un os rămas din scheletul emoției, atât cât să nu mor de foame.
     Recent am adăugat un premiu nou în colecția cupeleor și medaliilor adunate de-a lungul timpului în cursa celor cărora iubirea le răspunde cu un "[...], dar" continuu. Premiul penru stăpânirea insomniei. Ceva timp în urmă nu prea mă descurcam cu ce avea de oferit somnul. Chestia m-a luat pe nepregătite, nu credeam să fie atât de grave efectele adverse ale drogului tău. Am ajuns să nu mai înțeleg cum se simte un vis și cum se simte o dimineață. Toate se amestecau. Formau un amalgam de imagini, oameni, locuri, mirosuri, atingeri... Ca și secvențele din filme când se încearcă a reda supradoza. Mărturisesc: mi-a fost frică atunci când am simțit că mi-am ieșit din corp. Mi se părea că te văd așezându-te pe marginea patului sau că fumezi în depărtare, pe malul canalului pe lângă care trec în fiecare zi, mergând spre stația de metrou. Dar sunt mai bine acum. Acum pot să dorm cele cinci ore de care am nevoie, atât cât să funcționez. Asta nu schimbă faptul că îmi simt ochii ca două pietre înfipte în craniu când mă forțez să adorm. Tu apari de fiecare dată când îi închid. Niciodată, însă, nu știu pe care din casetele cu amintiri le va derula memoria în noaptea respectivă. E mereu o surpriză. Așa se joacă subconștientul cu mine. E un dialog înflăcărat între noi în fiecare seară. Îmi spune că se răzbună pentru că încerc să-l sufoc cât e lumină afară. Își scoate toate armele când tot ce vreau e să mă înghită așternutul. Și uite-așa, ca niște dulciuri care explodează pe limbă în timp ce ajung în contact cu saliva, uite așa îmi explodează în minte amintirile. Amintirile cu tine au gustul ciocolatei cu lapte de pe limba ta. Și zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc... Acum înțeleg de ce cei care își pierd mințile rămân cu un zâmbet cretin pe buze. Au iubit prea mult.
     E mai greu să porți în suflet numai amintiri luminoase, pline de iubire. Uneori mi-e ciudă că mă rostogolesc prin viață ca un imens ghem de vată roz. Uneori aș vrea să pot urî. E ca și când cineva te-ar păcăli, iar tu ai da din cap în semn că știi. Și ați zâmbi ambii unul celuilalt, continuându-vă drumul. Întotdeauna am iubit nonșalanța asta aparentă la tine. E ca și cum zâmbetul tău ar spune: "Nu eu! Eu nu!". Și e adevărat. Cel mai des nu faci asta voluntar, deși ești conștient de puterile tale. Cred că a trecut timpul când te interesau aventurile în care îți etalai atuurile zodiei. Acum ești așezat, calm. Te excită altceva.
     Pe cât de mult încerc să mă împac cu ideea de iubire detașată, pe atât de mult amân făcutul curățeniei în inimă. Dacă ai ști ce haos am lăsat... Și cât de bine îți stă pe canapeaua de pluș albastru-regal din camera cu ferestre spre mare! Doar că... Ai încuiat pe dinăuntru, iar mie nu-mi vine să cred că nu am o pereche de chei rezervă de la camerele propriei inimi.
     Nu știu dacă există un Dumnezeu, dar uneori mă rog. Mă rog pentru tine. Îi cer să-ți dea putere să ajungi acolo unde visezi și să fii bine. Nu știu dacă mă aude în caz că există, dar eu nu încetez să-i vorbesc. Indiferent unde am ajunge, să nu crezi o clipă că te-am uitat. Poate o să te uit puțin câte puțin în fiecare zi, dar niciodată de tot. Ești umbra gândurilor mele și te port pe piele. Ești mereu undeva acolo și te simt. Cu fieacare respirație. În fiecare bucurie. În tot ce pare neînsemnat. Să nu crezi o clipă că poți dispărea. Nu din mine. Nu acum. Dar când? În curând? În curând e un mic "nicicând". În curând e un mic "niciodată".