albastru

Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Despre tine, evident. Despre noi, cumva. E singurul loc unde pot vorbi, în liniște, despre acel „noi”.     
    Despre cum e să nu-ți mai fie frică să fii tu, să spui lucruri, să simți fără să judeci și să te judeci. Despre dezamăgire și vieți paralele, în care sufletele-pereche nu se mai rătăcesc în împrejurări și timp bizar, atât de nepotrivit - da, despre toate chestiile astea siropoase. Despre cât de importante sunt unele întâlniri în viață. Despre marile întâlniri. Despre cât de greu e să accepți ceea ce contravine realității și despre felul în care și-a construit copilul din tine totul în cap, astfel încât să nu-l doară. Despre frumusețea banalității, a lucrurilor care se întâmplă spontan și despre felul în care te simți cea mai adevărată, vie și sinceră versiune a ta alături de un om cu care alegi becuri pentru lustre în nu știu ce capăt al orașului. Becuri pe care le va pune în casa lui cu alt om - omul cu care își va petrece tot restul vieții, omul care nu ești tu. 
    Despre cât de greu e să te mai imaginezi în viața asta undeva, cu cineva, fiind fericit. Despre singurătate și efort. Despre luat de la capăt și luptat lupte pe care nu le-ai ales, ci care te-au ales, mai degrabă, pe tine. Despre îngropat și dezgropat vise de sute de ori. Despre insomnii, și pastile, și oboseală. Despre așteptare. Despre o cruntă, cumplită și lungă așteptare a unei clipe, a unei zile, a unui telefon, a unui sunet, a unei vibrații. Despre speranță. O inutilă, veșnică speranță că va fi altfel. Despre cafele amare și o grabă dulce. Despre puținele dialoguri importante, fără cuvinte. Despre cuvintele din priviri pe furiș. Despre încătrcatele fraze, poezii cu metafore întortocheate, romane cu zeci de volume, enciclopedii despre civilizații, cosmosuri și fluturi cu aripi albastre - toate în priviri. 
    Știai că albastrul nu există în natură? Am trăit 22 de ani cu iluzia că albastrul e una dintre culorile cele mai simple, ordinare de pe planetă, dar albastrul nu există decât pe aripile unei specii foarte rare de fluturi. Albastrul nu e decât o refracție a luminii. 
    Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Acum știu ce culoare are iubirea.

singurătatea

singurătatea

e un ghem roșu de amintiri,
un triptic cu oglinzi
în care niciodată nu te vezi în același timp,
o podea 
cu cioburi de zâmbete
pe care calci să auzi muzica
fosilelor din tine.

e un nisip mișcător
care stă pe loc,
un apartament drăguț
cu pereți înghețați,
cărți
și obiecte lipsă.

e mirosul omului pe care îl iubești 
de la distanță.

e un semn de întrebare
acolo unde nu e loc de întrebări,
dar e totuși loc de un semn.

obișnuiai să

la 3 dimineața
singurătatea
lovește altfel

ca degetul în filtrul de țigară
ca mașina oprită la semafor
ca omul obosit
așezat pe canapea

tu de ce fugi?
ți-e frică de altceva-ul nostru?

nu te va salva
nici copilul
nici mama
nici bărbatul
din tine
ce va rămâne
la vârsta
dinților falși
și a viselor întârziate?

obișnuiai să spui că 
simți

și te-am crezut,
te cred,

dar de ce?

taci
nu-mi place
cum nu-ți plăcea nici ție
sau poate
ți-a plăcut
până m-ai învățat să vorbesc,
să scot cuvinte,
să dau un nume
fricii tale

obișnuiai să spui că
simți

durează
21 de zile
să formezi o obișnuință

Ea nu e

Ea nu e
plictiseala
de sâmbătă seara.

Nu e 
linia roșie,
nici pardesiul de ploaie.

Nu e
conversația despre nimic.

Nu e 
perna mică din colț
sau cearșaful
de a doua zi
sau cana cu zaț uscat
de cafea.

Nu e 
o întâmplare,
o coincidență,
o scuză.

Ea nu e. 

hai, dansează!

Nu știu ce să-ți spun.

Nu mai știu ce să-ți spun. Nu mai am arme. Nu mai am nici un scut. Nu am cu ce să mă apăr și nici cu ce să atac. Aș prefera să mă omoare cineva, dar au făcut un cerc în jurul trupului meu gol și se holbează la mine ca la o specie din paleolitic. Nici măcar nu le vine să tragă. Agonizez cu ochii lor murdari pe piele. Așteaptă să-i surprind, să țip, să mă mișc, să fac ceva. Dar eu - eu nu sunt în stare și aș vrea să cad în genunchi în fața lor. Să mă facă prizonier și de-acum încolo fie ce-o fi. Să decidă providența.

Eu nu mai am putere. Predau cuvintele cuiva care știe să le folosească mai bine. Mai exact, mai corect, mai copt și mai adevărat. Cuiva, care are ceva de zis. 

Nu știu ce să-ți spun.
Nu mai știu ce să-ți spun ca să mă crezi.