descântec

iubitul meu prieten,

dă-mi voie să-ți mărturisesc câteva gânduri.

ce vreau să-ți spun aici,

ar face, poate, mai mult decât câteva rânduri

șterse de prea multe ori pe-o foaie chinuită de nesomn,

de cineva care tot caută să înțeleagă de ce îngenunchează inima pentru-un anume om?

de ce refuză, obosită, altul?

de ce iubim?

doar ca să rupem patul?

ne-ar fi mult prea ușor.

cu sufletele noastre cum ramâne?

cu nopțile, 

cu-acasă,

cu fericirea, 

cu mâine, gândit c-un singur gând?

cu râurile-nvolburate

ce ne curgeau fierbinți din ochi

la ore prea adânci să fie-adevărate?

cu-amiezile trecute dulce-n dimineți 

cu: "— merg jos sa fac cafea. o vrei cu lapte?"

cât vin și vise au gustat buzele mele, ale tale,

ale noastre?

dar, vezi tu, "mâine" a îmbrăcat nepăsător haina lui "azi"

și nu mai știu dacă de noi depinde:

te ridici sau arzi

fără cenușă,

fără sa-ti bată cineva în ușă

c-o lumânare, 

ca să îți picure pe ochi 

ultima dată

ceară.

dar, poate, uneori e mai ușor, impus, să uiți,

să-ți fii și jertfă și călău.

să lași tăcerea să te sfâșie-n bucăți.

să te prefaci că n-ai jurat 

un legământ,

ca n-ai rostit, de patimă, 

nici un cuvânt

când ai ținut în brațe-un trup învins,

care ți-ar fi deschis până și lacătul 

cel mic de la cutia prăfuită din cerdac.

care ți-ar fi spălat rănile vechi cu-un sânge nou și apă vie,

dacă n-ar fi primit, în schimb a toate-un ac,

prin care s-a prelins destul venin,

destul orgoliu

să jefuiești cu-nverșunare un sărac.

te-ar fi putut scălda în aur 

suflarea plămădită din Păcat și Cer,

dar cine-i ea să îndrăznească 

a râvni la ale tale porți?

să judece ce-nseamnă pentru tine 

Adevăr?

blesteme grele ai sădit 

cu buza degetelor tale-n pielea ei.

descântece sălbatice-au jucat în ochiul tău 

când te-a privit.

zăvoare mii ai tras fără să vrei,

ziduri înalte grădina au împrejmuit.

tot ce fu viu, sortit a fost să moară

fără-ngăduire

din ce se naște — din iubire.

ca să apară-odată, poate,

chinuit de timp și ros de molia durerii

un fir de viață, 

care s-a încăpățânat

și în neștire

a răzbit.

ca, încleștat de frică,

să înfrunte noaptea.

să treacă smoala grea,

să smulgă cortina 

de pe regatul adormit,

să lase să intre, prin crăpături,

lumina.

să desfacă somnul de veci,

să sărute cu flori 

singurului copac sterpele crengi.

să aprindă focul din iască și nori.

să învârte cheia în broască,

să samene,

să înnoiască,

să trezească,

trezește-te!