ai avut nevoie de asta

I am a ceiling
frustration gets the best of me 

tu cânți despre noi
el scrie despre mine
eu levitez
aș vrea să aterizez în capul tău 
în corpul tău 
în centrul tău 
energetic 
nu se pliază
nu se aplică
nu se crează 
nimic
nu se mișcă în tine 

a treia cafea îmi dă palpitații 
sesiuni cu senzații 
că nu mai vreau nimic
nici să scot, nici să cânt ceva nou
ieși din ou
mi-a spus cineva demult 
tot pun scut momentului 
m-am gândit de două ori odată
dacă ar fi cazul să mă dezbrac 
de ce simt că nu e adevărat 
că nu sunt adevărată 
că te mint, te mint, te mint
când îl vreau, îl vreau, îl vreau 
te simt în gând cum respiri 
patru degete în gaura neagră a Universului 
până totul se face apă 
sângele apă nu se face
luna soare nu se face
nu se face
așa
nu se face

am simțit că ai avut nevoie de asta 
mă fut în asta
și în fosta ta cu care crezi că semănăm 
doar pentru că ai mai încercat asta
cu ea
m-am simțit acasă cu tine 
m-am simțit în siguranță 
pentru prima dată în viață 
s-a resetat sistemul 
și tu ți-ai băgat
piciorul 
iubim pentru că 
suntem pe jumătate dumnezei, pe jumătate oameni 
ochii mei sunt pe ultima sută de metri 
de a deveni cutia Pandorei lui 
simți
cum am nevoie de asta?
de asta vii?

te văd
știi?

"Uite, mama, mi-am cumpărat o pereche de chiloți!"

Îmi aduc aminte o discuție adolescentină și înflăcărată cu mama în care încercam să-i spun despre cum aș vrea să fac muzică, să absolvesc AMTAP-ul, să devin un artist. Nu mai știu exact dacă era înainte de a fi intrat la facultate în Olanda sau în timpul luptei mele nesfârșite cu ploaia, singurătatea și tristețea unei vieți absolut incompatibile cu cine sunt, târâită pe meleagurile morilor eoliene zi de zi. „Cei mai frumoși ani” din viață. Fix.
     — Când eu n-o să mai fiu, ce-o să faci? Când n-o să poți să-ți cumperi nici măcar o pereche de chiloți, unde o să fie muzica? a zis ea.
     „Arta e un hobby” spunea mama. Până am început s-o cred fără să-mi dau seama. Până am abandonat lansări, concerte, oameni și visuri. Luptam împotriva corpului meu, în care începuse exodul Creației.
    Știi ce fac medicii când văd o fată de 20 de ani pe corpul căreia scrie cu bold amenoree? Oftează obosit, strâng din umeri, ticsesc hormoni. Nu te întreabă nimeni de ce nu poți dormi noaptea sau din ce simți bucurie. Nu-ți spune nimeni că nu e ok să ai 45 de kilograme sau că trebuie să mănânci. Nu te trimite nimeni la terapie. De ce? Pentru că în societatea asta tratăm simptome, ascundem sub preș, ticsim cauzele reale în dulapul din piept și-l încuiem cu cheița.
    Adevărul (meu) e că doar eu am știut cum să mă ajut. Dacă siguranța nu ar fi decât un concept, singurul lucru de care aș fi sigură ar fi faptul că sunt gata să merg până în pânzele albe când îmi simt intuiția. Instinctul. Oricât de ciudat, nebun sau „feminin” ar fi.
    Când tot ticsești vise în dulapul tău din piept, intuiția nu are nici măcar timp să zică „a”. Totul explodează de la sine. Fiind pe vârful unui val de entuziasm, brusc m-am izbit de noroc. Fusesem acceptată la o casă de discuri din România la internship-ul visurilor mele. Îmi aduc minte de acel aprilie ca de o naștere. Din el au pornit rădăcinile iubirii. Mergeam pe stradă și auzeam oamenii vorbind în limba mea. Limba pe care o înțeleg. Limba în care nu mă tem. Nu mă observa nimeni (m-ai observat doar tu, dar asta e o altă poveste). Eu, în schimb, îi observam pe toți. Și pe toate. Și mai ales bucuria izvorând din mine.
    Spre sfârșitul fiecărei săptămâni de muncă ne adunam cu toată echipa la un prânz tip catering în bucătăria biroului nostru de la parter. Și hai să-ți spun ce se întâmplă când un om își limitează consumul caloric zilnic la spanac crud, piept de pui și un măr: salut, tulburare alimentară! Nediagnosticată, bineînțeles. Și hai să-ți spun ce se întâmplă când un om decide să-și dea voie să mănânce după ani de restricții alimentare: teroare. Și foame incontrolabilă. Până la dezgust. Până la acceptare. Până la echilibru. Ani de blândețe conștientă cu tine. Și de iubire. Iar dacă e să mă întorc la ea, iubirea a fost, de fapt, eliberarea mea adevărată.
    Iubirea n-a fost o portiță spre mine. A fost poarta Palatului de la Versailles zdrobită de o herghelie de unicorni. Ca toate iubirile karmice care vin să te învețe esențialul și din care se pleacă dureros. Poezia și muzica din mine a fost dez-văluită de un om simplu și cosmic în egală măsură, căruia îi mulțumesc infinit pentru tot. Îi port un fel iubire pe care îl descopăr pentru prima dată - iubirea duhului.
    Mulți dau vina pe Covid. Spun că le-a ruinat viața. Pe mine Covidul m-a adus acasă fix înainte de a deveni un alt inel din lanțul diasporei. La vremea aceea, a fost cea mai bună decizie pe care nu am luat-o, dar care mi-a dat un șut zdravăn în fund, că tot îmi amânam binele. Uneori tot ce-i rău pentru alții nu e neapărat rău și pentru tine. Și invers.
    — Iar o piesă tristă? mi-a spus mama la ultima mea lansare.
    I-am răspuns, recunosc, cam din scurt:
    — Dacă nu-ți plac piesele triste, ai toată libertatea să asculți muzică populară.
    Știu că mamei îi place folclorul. Și mie îmi place. Doar că ei îi plac horele și sârbele, iar mie - doinele. N-am vrut să-i jignesc gusturile estetice. Nici intenția ei nu am perceput-o obiectiv. Uneori aș fi vrut să am la fel de multă grijă la cuvinte cum o pretind de la alții.
    Conversațiile mele cu mama au devenit cu timpul mai calde. Încă învăț să-i spun că o iubesc. Abia aștept să o sun într-o zi după vreun concert de-al meu și să-i spun:
    — Uite, mama, mi-am cumpărat o pereche de chiloți!

                                      

iulie, '20

Știi, iubirea mea nu miroase a esențe scumpe și pretenții.
    Aproape nu port sclipici.  Și nici farduri. Nu fixez cu privirea. Nu arunc săgeți. Nu am un mers de felină și vocea nu-mi tună.

    Nu ocup spațiu decât dacă îl împart cu un om care își împarte sufletul cu mine.

    De cele mai multe ori nu am siguranța pământului și nu mă țin bine pe picioare. Nu prea știu ce vreau, dar incertitudinea dispare ca un balon de săpun când ești în fața mea. Ești efectul hocus-pocus. Simt rădăcinile adrenalinei. Imposibilul nu există. Toate sunt simple și libere, largi și înalte și fără sfârșit. Ca bulevardele în plină noapte. Și tu în stânga mea. Ca un zid. Ca un punct din care pleacă toate. 

Ce recomandare bună!

 Obișnuiesc să-mi folosesc conturile de pe rețelele sociale pentru a încuraja oamenii în care cred și pentru a împărtăși unele emoții în care (mi-ar plăcea să cred că) se regăsește cineva. Așa a fost și cu ultima lectură din revista DOR, în urma căreia o prietenă mi-a scris: „Ce recomandare bună!”. Recunosc, m-a cam surprins, dar mi-a și confirmat un lucru.
    În ultimul timp, interacționez cu o grămadă de oameni și pe măsură ce unii dintre ei mă lasă să le cunosc mai bine poveștile, îmi dau seama cât de mult ne asemănăm în trăiri, că în esență totul se poate reduce la câteva secvențe narative esențiale pentru specia umană. 
    Întâlnim iubirea vieții noastre complet nepregătiți și ne îndrăgostim de oameni inaccesibili, căsătoriți, cu copii sau într-o relație fericită (care, cel puțin, așa pare la prima vedere). Avem părinți, prieteni și oameni apropiați măcinați de boli. Părăsim un „acasă” pentru un vis pe cale să se evapore sau pentru „un viitor mai bun”. Facem sex în mașini. Ne îmbătăm fără să vrem. Ne distrugem într-o varietate de moduri care ne surprind până și pe noi. Alergăm după fericire și nu înțelegem de ce nu putem adormi când „Doamne, dar am meditat astăzi și mi-am luat doza de vitamine!”. Ne trezim cu atacuri de panică, ale căror sursă o înțelegem la limita lui „prea târziu” și tot ezităm să ne programăm odată la psiholog, pentru că „ce-o să zică lumea oare”. Blocăm și deblocăm foști. Nu știm să comunicăm. Nu știm să ascultăm. Nu știm să ne conturăm limitele. Nu știm ce vrem. Lista asta ar putea continua la nesfârșit.
    „Dar privești totul atât de dramatic!”. „Așa e vârsta asta. Mai trece puțin timp și o să ți se limpezească pornirile filosofice.” . Da, da. Știu. Însă, nu despre asta e vorba. Bucuriile sunt esențiale, și - surpriză - așa cum suferim la fel, ne și bucurăm la fel. Trăim binecuvântarea când ne trezim alături de cei pe care îi iubim. Ne vedem copiii făcând primii pași. Simțim scoicile și nisipul sub picioare. Ne pierdem într-un apus. Facem duș după o zi lungă. Savurăm cafeaua preferată. Ne trezim la 5 dimineața și descoperim, brusc, liniștea. Îmbrățișăm. Hoinărim. Oftăm. Dar...
    Am ajuns să implorăm vindecarea într-o disperare mascată de postări pe rețele. Oare unde sperăm să ajungem dacă nu lăsăm loc vulnerabilității și omeniei din noi? Suntem atât de diferiți, dar ne asemănăm atât de mult în bucuriile și în fricile noastre. Este insuportabil de necesar să ne vedem unii pe alții în toată „goliciunea”, să ne dezbrăcăm în sfârșit de superficialitate, să ne spunem: „Ăsta sunt eu. Tu cine ești?” Altfel, e trist.
    Nu mai țineți ce simțiți pentru voi, pentru că nu sunteți niciodată singuri. Rostiți, creați, exprimați, ajutați. Frica e mare, dar răsplata pentru curajul de a împărtăși o emoție e infinită. 
    

ăsta nu e un rămas-bun

Scriam:

    "Te priveam pe furiș cum mănânci. Aș fi stat toată viața să te privesc făcând orice. „Haide, comportă-te ca un om adecvat. Mănâncă-ți supa.” îmi spuneam în gând și mai luam o lingură. Te interesa dacă am fost plecată, dar de fapt ochii tăi mă întrebau dacă sunt bine. Evit. Îi evit ca să mă țin sub control. Totuși, aș fi vrut ca fiecare femeie să simtă ce înseamnă să fie privită de tine. 
    Voi pleca în curând. Ar putea fi ultima noastră vară împreună. S-ar putea să nu mă mai vezi niciodată. S-ar putea să nu te mai văd. 
    Nu plec pentru că vreau. Plec pentru că așa trebuie. Știu ce ce-o să zici despre „trebuie”... Plec pentru că tu ai o viață de trăit. Fără mine în ea. O viață pe care o știi, iar eu am de trăit o viață pe care n-o voi ști niciodată. 
    Plec ca să învăț să te scriu. La propriu. Într-o zi voi ajunge să pot scrie despre toate visele în care îmi apari, despre toate locurile în care am fost, despre vara în care te-am întâlnit și despre vara asta, în care plec. Le voi povesti oamenilor că iubirea există. Există acolo unde nu ai voie să o cauți, dar acolo unde are ea voie să te găsească. 
    Tremură un vânt prin copacul din fața casei cu frunzele întinse până în geamul ușii de la balcon, ca niște mâini suave de fată. Parcă vor să mă îmbrățișeze? Tremur și eu scriind. Ce ciudată e vara asta... Rece, ploioasă. Ciudată ca viața. 
    Îmi aduc aminte despre visul în care îți spuneam că dacă se întâmplă să avem un copil, îl voi păstra. Mi-ai spus că nu am încotro. Ți-am spus că nu ai înțeles: o să-l păstrez indiferent de circumstanțe; o să-l păstrez pentru că te iubesc. Ai zâmbit. „Cred că și eu te iubesc”, ai spus. A fost doar un vis. Ca și prezența ta în viața mea. Uite, nici acum nu știu să vorbesc despre mine. Poate plec să învăț și asta - să mă scriu.
    Un prieten mi-a spus că geniii nu există. Există oameni liberi și oameni mai puțin liberi. Libertatea ta nu e parte din mine. O parte din libertatea ta este toată libertatea mea. Tu nu ești parte din mine: prin mine te întregești, iar eu capăt sens în întregul tău. E adevărat că fiecare e propria lui persoană, dar mai e adevărat că, fiind pe cont propriu, deseori rămânem singuri. Eu și singurătatea ne știm demult, dialogăm mai des decât unii respiră când fac dragoste. Cred cu tărie în destin. Și ce poate fi mai frumos decât a avea destinul reîntregirii, al devenirii unei unități prin iubire? Nu există nimic mai firesc, mai profund și mai pur decât a dărui. Primește, deci, acest dar ca să-ți amintești despre destinul tău.    
    M-am lovit violent de tine. Au sărit cioburi, dar le-am strâns cu grijă și port bucăți din tine cu mine peste tot. Obiceiurile tale, cuvintele, muzica ta... Uneori ești greu de purtat! Uneori îți simt fiecare colț, fiecare contur neșlefuit cu toate adânciturile și excrescențele spinoase, fiecare solz de diamant. Ești greu de purtat uneori, dar fiecare durere - mai mică sau mai mare - îmi aduce aminte de toate golurile mele care au fost umplute de tine, de forma sufletului și a trupului tău. Din tine în mine se revarsă mereu și poate de asta îmi e atât de greu să mă rup de o sursă de viață. Dacă nu găsesc niciodată apă, ci numai sucuri ieftine, artificiale acolo unde plec? 
    Omul meu drag, mie nu mi-e frică să mor. Mi-e frică să mor știind că nu mi-am urmat destinul. Numai tu ai puterea să mă porți mai departe. Asta e una dintre forțele tale nevăzute: să porți oamenii care înseamnă ceva pentru tine mai departe; să nu-i lași să moară decât pe pământ, iar mie - mie nu mi-e frică să mor pe pământ. Mi-e frică să nu fi însemnat ceva pentru tine. ” 

De ce nu ți-e frică, nu scapi. Ai spus asta o dată și ai avut dreptate. Nu mi-e frică să mor și uite-mă aici, față în față cu moartea. Dar oare nu sunt acestea cele mai mari frumuseți ale existenței - nașterea și moartea? Unora le e dat să vină, altora să plece. Știu că nu-ți plac surprizele, dar fiecare sosire e o surpriză. Ai pe cine să iubești. Am pe cine să veghez.
    Ăsta nu e un rămas-bun. Ție nu ți-a plăcut să spui „adio” niciodată, iar eu detest orice fel de despărțire. Îți spun: pe curând, cel mai drag om de pe pământ! Ne vedem acolo. 

ceva se (dez)leagă

Mi-ai dat o vară
de pus în ramă
Ceva nu s-a legat,
Ceva întotdeauna se dezleagă:
Șireturi
Promisiuni
Abstinențe.

"- Să nu-mi dispari"
Ai știut să mă găsești printre-atâția ari
ai inimii
și fără asta.

Îmi dai o iarnă
de aruncat pe fereastră
Ceva s-a legat,
Ceva întotdeauna se leagă:
Ochi
Răni
Vieți.

albastru

Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Despre tine, evident. Despre noi, cumva. E singurul loc unde pot vorbi, în liniște, despre acel „noi”.     
    Despre cum e să nu-ți mai fie frică să fii tu, să spui lucruri, să simți fără să judeci și să te judeci. Despre dezamăgire și vieți paralele, în care sufletele-pereche nu se mai rătăcesc în împrejurări și timp bizar, atât de nepotrivit - da, despre toate chestiile astea siropoase. Despre cât de importante sunt unele întâlniri în viață. Despre marile întâlniri. Despre cât de greu e să accepți ceea ce contravine realității și despre felul în care și-a construit copilul din tine totul în cap, astfel încât să nu-l doară. Despre frumusețea banalității, a lucrurilor care se întâmplă spontan și despre felul în care te simți cea mai adevărată, vie și sinceră versiune a ta alături de un om cu care alegi becuri pentru lustre în nu știu ce capăt al orașului. Becuri pe care le va pune în casa lui cu alt om - omul cu care își va petrece tot restul vieții, omul care nu ești tu. 
    Despre cât de greu e să te mai imaginezi în viața asta undeva, cu cineva, fiind fericit. Despre singurătate și efort. Despre luat de la capăt și luptat lupte pe care nu le-ai ales, ci care te-au ales, mai degrabă, pe tine. Despre îngropat și dezgropat vise de sute de ori. Despre insomnii, și pastile, și oboseală. Despre așteptare. Despre o cruntă, cumplită și lungă așteptare a unei clipe, a unei zile, a unui telefon, a unui sunet, a unei vibrații. Despre speranță. O inutilă, veșnică speranță că va fi altfel. Despre cafele amare și o grabă dulce. Despre puținele dialoguri importante, fără cuvinte. Despre cuvintele din priviri pe furiș. Despre încătrcatele fraze, poezii cu metafore întortocheate, romane cu zeci de volume, enciclopedii despre civilizații, cosmosuri și fluturi cu aripi albastre - toate în priviri. 
    Știai că albastrul nu există în natură? Am trăit 22 de ani cu iluzia că albastrul e una dintre culorile cele mai simple, ordinare de pe planetă, dar albastrul nu există decât pe aripile unei specii foarte rare de fluturi. Albastrul nu e decât o refracție a luminii. 
    Mă obsedează gândul de a scrie o carte. Acum știu ce culoare are iubirea.

singurătatea

singurătatea

e un ghem roșu de amintiri,
un triptic cu oglinzi
în care niciodată nu te vezi în același timp,
o podea 
cu cioburi de zâmbete
pe care calci să auzi muzica
fosilelor din tine.

e un nisip mișcător
care stă pe loc,
un apartament drăguț
cu pereți înghețați,
cărți
și obiecte lipsă.

e mirosul omului pe care îl iubești 
de la distanță.

e un semn de întrebare
acolo unde nu e loc de întrebări,
dar e totuși loc de un semn.

obișnuiai să

la 3 dimineața
singurătatea
lovește altfel

ca degetul în filtrul de țigară
ca mașina oprită la semafor
ca omul obosit
așezat pe canapea

tu de ce fugi?
ți-e frică de altceva-ul nostru?

nu te va salva
nici copilul
nici mama
nici bărbatul
din tine
ce va rămâne
la vârsta
dinților falși
și a viselor întârziate?

obișnuiai să spui că 
simți

și te-am crezut,
te cred,

dar de ce?

taci
nu-mi place
cum nu-ți plăcea nici ție
sau poate
ți-a plăcut
până m-ai învățat să vorbesc,
să scot cuvinte,
să dau un nume
fricii tale

obișnuiai să spui că
simți

durează
21 de zile
să formezi o obișnuință

Ea nu e

Ea nu e
plictiseala
de sâmbătă seara.

Nu e 
linia roșie,
nici pardesiul de ploaie.

Nu e
conversația despre nimic.

Nu e 
perna mică din colț
sau cearșaful
de a doua zi
sau cana cu zaț uscat
de cafea.

Nu e 
o întâmplare,
o coincidență,
o scuză.

Ea nu e. 

hai, dansează!

Nu știu ce să-ți spun.

Nu mai știu ce să-ți spun. Nu mai am arme. Nu mai am nici un scut. Nu am cu ce să mă apăr și nici cu ce să atac. Aș prefera să mă omoare cineva, dar au făcut un cerc în jurul trupului meu gol și se holbează la mine ca la o specie din paleolitic. Nici măcar nu le vine să tragă. Agonizez cu ochii lor murdari pe piele. Așteaptă să-i surprind, să țip, să mă mișc, să fac ceva. Dar eu - eu nu sunt în stare și aș vrea să cad în genunchi în fața lor. Să mă facă prizonier și de-acum încolo fie ce-o fi. Să decidă providența.

Eu nu mai am putere. Predau cuvintele cuiva care știe să le folosească mai bine. Mai exact, mai corect, mai copt și mai adevărat. Cuiva, care are ceva de zis. 

Nu știu ce să-ți spun.
Nu mai știu ce să-ți spun ca să mă crezi. 

de la zero

0
așteptări
1
noaptea
2
ce înseamnă?
3
zile de nesomn
4
ochi vii
5
ore de drum
6
iulie
7
trâmbițe de îngeri
8
minuni ale lumii
9
nu ne-a fost scris
10
e când unu o ia de la zero

între bare

Dragă Tu,

Cosmicule, îndepărtatule, inexplicabilule.

Nu te voi întreba cum te simți. În schimb, spune-mi ce. Zi-mi ce-ți trece acum prin gând. Povestește-mi orice fleac. N-am mai vorbit demult. Nici pe viu, nici pe vis.
     Te simt oarecum obosit. Spune-mi, ai obosit? Și eu. Și eu - ce? Și eu am ce ai și tu. Mi-ai spus, odată, că pot să te întreb orice. Vreau să te întreb ceva ce nu te-a mai întrebat nimeni, dar gândurile se coagulează într-un nimic incoerent. Insist atât de mult și poate nu ar trebui să trag atât de tare. Zi-mi dacă te plictisesc...
     Te-aș întreba simplu: cine ești? Poate, dacă înțeleg cine ești tu, voi înțelege cine sunt. Te-aș întreba: la ce te gândești - la ce te-ai gândit azi - înainte de somn. Poate, dacă mă plimb prin mintea ta, prin cuvintele tale, voi înțelege schema gândului meu. Te-aș întreba: ce e al tău? Poate, dacă aș ști ce e al tău, voi dobândi claritatea lucrurilor pe care nu le pot avea. Te-aș întreba de unde vii, ca să înțeleg încotro să merg. Te-aș întreba ce mai asculți, ca să tac. Te-aș întreba cum vorbești cu cei pe care îi iubești, ca să-mi dau seama. Te-aș întreba cum simți că e potrivit, ca să știu ce am fost. Te-aș întreba ce joci, ca să știu cine poți fi. Te-aș întreba ce-ți place, ca să știu ce - nu.

     Cum dormi când plouă?
     Când îți place marea cel mai mult?
     Ai intrat vreodată în mare în pielea goală, într-o noapte cu lună?
     Cum a fost?
     Când a încetat să-ți fie frică de întuneric?
     Cât timp trăiește un melc fără cochilie?
     Dar omul?
     Ce cuvânt spui cel mai des?
     Balenele dorm vreodată?
     Cât timp îți poți ține respirația sub apă?
     Cum e să fii vagabond?
     Cum arată lumina prin pleoapele tale?

     Te-aș întreba de dor, dar... Nu toate întrebările își au rostul.
   
   

alt fel de ploaie

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
Ca un copil
După un alt fel de ploaie.

Sterp e pământul feței mele
În fața ta.
Degeaba șterge degetul tău mare
Obrazul mic.

Se vrea uscat,
Dar

Udă, timidă și întâmplătoare -
A ta.
De neclintit.
În plină alt fel de ploaie.

o durere mare

O durere mare nu vine în valuri. O simți de-a binelea abia atunci când trece prin tine șocul anafilactic al adevărului. O durere mare lovește în conștiință. Atunci nu mai stai să plângi, să zbieri, să crezi că se prăbușește cerul peste tine. Toate astea devin manifestări prime, reacții de suprafață. O durere mare te lasă intact. Imun la orice fel de emoție. Ești un vas gol, dar nu poți primi să fii umplut cu nimic. În minte ai o continuă și tipică scenă de pustietate dintr-un film western. Îți cedează orice abilități motorii. Ești un paralizat pe care îl trădează doar ochii. În călătoria spre Meka, te aruncă după bord ca pe o cârpă și-ți strigă să înoți: resursele sunt limitate, iar bolnavii trebuie excluși primii din ecuație. Îți mai și leagă de gât o piatră cu cele o mie și una de instrucțiuni pentru a te ajuta să te scufunzi lent, frumos și până la capăt. Chiar dacă în ochi ți se citește disperarea, trupul ți-e liniște de biserică. Ți-e greață de tine, dar te resemnezi. Până la urmă, la ce bun o viață trăită într-o anestezie continuă?
    Începi să refaci bucată cu bucată prevestirile Durerii și înțelegi cât de fericit erai să poți simți. Te plimbi prin fiecare vagon al memoriei și retrăiești, pe rând, micile bucurii și înfrângeri ale trecutului. Toate par vii și te vezi ca într-un joc cu Mario și Sonic, pe care însă nu-l poți controla. Te macină neputința intervenției, așa cum paralizia îți macină trupul. Nu vrei să te întorci pentru a schimba ceva. Dimpotrivă, ai vrea să lași jocul să se desfășoare așa cum i-a fost scris, dar să faci parte și tu - cel de dinaintea Durerii - din el. Măcar o dată. Îți dorești să poți rămâne acolo, să joci același segment la infinit. Ideea de a rămâne blocat într-un spațiu în care nu există timp devine obsedantă, arzătoare. Pătrunde în cele mai mici spații ale minții. Seduce cu glas de sirenă. Te răstignește, te leagă cu sfori și îți plimbă pana de înger pe grumaz. Ochii tăi de spectator imobilizat se pierd într-un scurt moment de fericire completă. Te întrebi dacă ai simțit din nou ceva și scheletul sufletului ți se cutremură.
     Deschizi ochii, singurii rămași vii. Te orbește lumina de sus. Sub apă, lumea nu se grăbește nicăieri. Își urmează domol rostul. Sub apă, corpul tău e în spațiu cosmic. Ce binecuvântare - gândești cu cel din urmă gând - să ți se ofere o ultimă clipă de luciditate în care să simți toată fericirea vieții deodată, ca un munte de eliberare răsturnat peste tine. Piatra nu mai e piatră. Trage firesc la fund.

ia mâna

Ai ochii frumoși,
Privirea ți-e dorință
ca de copil.
Nu sunt atentă.
Ce-mi spui nu contează,
deși pare sincer.
Așa că ia mâna
de data asta, te rog
mai subtil.

Nu mă atinge.
Nici măcar cu gândul -
îl simt.
Azi
de vină e vinul
că arunc prea ușor cuvinte
în care vâjâie
vânt.

Nimic
nu vreau de la tine.
Îți zâmbesc să nu mă aud.
De ce-mi trece prin minte
acum
dacă știi ce înseamnă-n pictură
un nud
bun?

Cât de naiv
pari de la distanță.
Aș vrea să te vezi
prin ochi căprui
ce visează ochi verzi -
timp oprit în statui.

Undeva
O voce-mi șoptește:
Inima ta
a obosit să o dezbraci
în fața oricui.
Îi spun:
Chiar dacă o văd ei,
ce-a văzut el nu îi e dat să vadă
nimănui.

Încă zâmbesc?
Ce caut aici?
Cine e puștiul din fața mea?
Ah, da.
E cel
ale cărui atingeri zbiară grotesc:
"Aleasa e ea!"

"și tu, cu ce ocazie pe... aici?"

Să nu crezi că am încetat. Că nu mă mai gândesc la tine și că nu mă mai înjunghie pe neașteptate dorul. Nu e nimic nou pe frontul de vest. Poate de asta încerc să arunc mai mult pământ peste foc. Apa nu-l stinge, arde și sub apă.
     Tu ești prins în concerte, drumuri, repetiții, oameni. Și eu sunt prinsă în repetiții. Repetiții de vise, zile care nu se deosebesc cu nimic una de cealaltă, amintiri și tot felul de gânduri care nu mai ajung pe hârtie. Știi și tu cum e cu singurătatea: când e prea multă, scuipă toxine. Tu îmi arunci din când în când câte un os rămas din scheletul emoției, atât cât să nu mor de foame.
     Recent am adăugat un premiu nou în colecția cupeleor și medaliilor adunate de-a lungul timpului în cursa celor cărora iubirea le răspunde cu un "[...], dar" continuu. Premiul penru stăpânirea insomniei. Ceva timp în urmă nu prea mă descurcam cu ce avea de oferit somnul. Chestia m-a luat pe nepregătite, nu credeam să fie atât de grave efectele adverse ale drogului tău. Am ajuns să nu mai înțeleg cum se simte un vis și cum se simte o dimineață. Toate se amestecau. Formau un amalgam de imagini, oameni, locuri, mirosuri, atingeri... Ca și secvențele din filme când se încearcă a reda supradoza. Mărturisesc: mi-a fost frică atunci când am simțit că mi-am ieșit din corp. Mi se părea că te văd așezându-te pe marginea patului sau că fumezi în depărtare, pe malul canalului pe lângă care trec în fiecare zi, mergând spre stația de metrou. Dar sunt mai bine acum. Acum pot să dorm cele cinci ore de care am nevoie, atât cât să funcționez. Asta nu schimbă faptul că îmi simt ochii ca două pietre înfipte în craniu când mă forțez să adorm. Tu apari de fiecare dată când îi închid. Niciodată, însă, nu știu pe care din casetele cu amintiri le va derula memoria în noaptea respectivă. E mereu o surpriză. Așa se joacă subconștientul cu mine. E un dialog înflăcărat între noi în fiecare seară. Îmi spune că se răzbună pentru că încerc să-l sufoc cât e lumină afară. Își scoate toate armele când tot ce vreau e să mă înghită așternutul. Și uite-așa, ca niște dulciuri care explodează pe limbă în timp ce ajung în contact cu saliva, uite așa îmi explodează în minte amintirile. Amintirile cu tine au gustul ciocolatei cu lapte de pe limba ta. Și zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc... Acum înțeleg de ce cei care își pierd mințile rămân cu un zâmbet cretin pe buze. Au iubit prea mult.
     E mai greu să porți în suflet numai amintiri luminoase, pline de iubire. Uneori mi-e ciudă că mă rostogolesc prin viață ca un imens ghem de vată roz. Uneori aș vrea să pot urî. E ca și când cineva te-ar păcăli, iar tu ai da din cap în semn că știi. Și ați zâmbi ambii unul celuilalt, continuându-vă drumul. Întotdeauna am iubit nonșalanța asta aparentă la tine. E ca și cum zâmbetul tău ar spune: "Nu eu! Eu nu!". Și e adevărat. Cel mai des nu faci asta voluntar, deși ești conștient de puterile tale. Cred că a trecut timpul când te interesau aventurile în care îți etalai atuurile zodiei. Acum ești așezat, calm. Te excită altceva.
     Pe cât de mult încerc să mă împac cu ideea de iubire detașată, pe atât de mult amân făcutul curățeniei în inimă. Dacă ai ști ce haos am lăsat... Și cât de bine îți stă pe canapeaua de pluș albastru-regal din camera cu ferestre spre mare! Doar că... Ai încuiat pe dinăuntru, iar mie nu-mi vine să cred că nu am o pereche de chei rezervă de la camerele propriei inimi.
     Nu știu dacă există un Dumnezeu, dar uneori mă rog. Mă rog pentru tine. Îi cer să-ți dea putere să ajungi acolo unde visezi și să fii bine. Nu știu dacă mă aude în caz că există, dar eu nu încetez să-i vorbesc. Indiferent unde am ajunge, să nu crezi o clipă că te-am uitat. Poate o să te uit puțin câte puțin în fiecare zi, dar niciodată de tot. Ești umbra gândurilor mele și te port pe piele. Ești mereu undeva acolo și te simt. Cu fieacare respirație. În fiecare bucurie. În tot ce pare neînsemnat. Să nu crezi o clipă că poți dispărea. Nu din mine. Nu acum. Dar când? În curând? În curând e un mic "nicicând". În curând e un mic "niciodată".

Manifest

Nu am un stil. Nu am o formulă perfectă și nu pretind să fiu un artist. Nu vreau decât să găsești adevăr aici.
     Scriu pentru că altfel nu exprim. A fi citit și a fi auzit nu fac parte din "azi trebuie să..." pentru mine. Nu dau replici problemelor existențiale și nu caut remedii sufletești. Sunt prea mulți cei care se învrednicesc cu astfel de preocupări. Scriu pentru că fierbe, pentru că tăcerea apasă și pentru că litera m-a ales. Asta sunt: un vârtej de semne, îmbinate într-un cod genetic de cuvinte generatoare de gânduri.
     Nu am un "public țintă". Nu urmăresc să am un "cititor fidel", un cititor care mi-ar încununa "opera" pentru că așa îl joacă mulțimea-expert. Dacă ai ajuns aici, vreau să te fac să simți ceva. Un fior, un nod, o scufundare. Simte ce vrei tu, numai să fii sigur că ai prins unda, că treci prin tine tot ce îți citesc ochii și tot ce te lasă filtrele tale să înțelegi. Mi-e indiferent cât de mare e "impactul". Vreau doar să te scufund în trăire. Să simți pe pielea ta măcar o tresărire din tot cutremurul. Nu vreau să crezi că îmi ești indiferent. Dimpotrivă, faptul că simți în propriul tău ritm mă face să cred că tot ce numesc emoție a ajuns la tine.
     Nu am un scop când înșir aceste rânduri. Singura mea preocupare e să le dau viață, apoi, găsesc ele calea. Poate, de fapt, am un scop și nu știu să îl definesc clar. Această pledoarie în sine ar putea avea un scop, dar voi lăsa povestea să se scrie singură. Cert e că nu urmăresc nimic anume. O fi bine sau nu... nici asta nu mă preocupă deocamdată. Am prea multe de spus ca să știu de unde încep și cu ce vreau să termin. E prea mult haos aici pentru o structură. Nu mă emancipez, nu inventez un alt fel de stil, nu am metafora plină și proaspătă, nu sunt un geniu al condeiului. Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.
     În lipsa tot mai acută a sincerității, cruditatea emoției umane pierde teren. Să-mi spună cineva unde a dispărut adevărul. De ce ascundem vrerile și pasiunile noastre? De ce suntem dispuși să ne arătăm inimile numai atunci când e curat în ele? Și e curat atât de rar... Unde e murdăria din noi? Unde e păcatul? Unde e impulsul, instinctul? Știai că e o alt fel de frumusețe în ele? De ce ascundem atâtea și nu lăsăm toate nuanțele de negru să respire din când în când? Negrul mat, negrul strălucitor, negrul sângeriu, negrul pupilei... Cât de des negăm doar ca să rămânem gri. O dată, de două ori, apoi toată viața.
     Scriu, deci, ca să trezesc violența simțirii. Să învii prin cuvânt ce nu mai pot învia. Scriu să nu uit. Scriu, pentru că vreau să zidesc frumusețea în toată puritatea ei neșlefuită, în tot adevărul ei plin de răni. Scriu pentru că există timp, spațiu și oameni care nu pot rămâne în umbra mea atunci când universul lor poate trăi etern în cuvânt. Scriu ca să îți arăt cum se nasc și mor minuni. Și dacă simți, rămâi.

ghicitoare

m-am căutat în Bine și Rău,
dar nu m-am găsit.

dacă m-am găsit în tine,
tu ce ești?

eu ce sunt?

nu-mi place

Nu-mi plac multe.

Nu-mi place
să fumez în grabă,
să cer,
să am răbdare,
să te văd cu altcineva,
tăcerea
și singurătatea.

Dar știu că
niciodată nu e destul timp;
puțini știu să-ți citească gândurile;
altfel nu ne-am fi gustat;
de azi vă leagă și altarul;
cuvintele antrenează sinceritatea
și că nimeni nu scapă îmbrăcat în alb.

De aceea,
o aprind când vreau;
învăț să articulez;
număr luptele pe care nu le-am câștigat;
zbier până, poate, într-o zi se va limpezi acceptarea;
educ arta conversației
și prefer să ies din coarne și copite în negru, dar cu un sfânt în plus pe umeri.

Nu-mi plac multe,
asta e.