tu

 Stăteam în fața ta și tremuram mut când mi-ai prins mâna. Era o oră atât de adâncă, încât nu părea reală, ca și prezența ta, de altfel. "Am așteptat mult noaptea asta", mi-ai spus tu. Am jucat un teatru impecabil. Ne-am mințit frumos.

  Picăturile șiroiau singure și fierbinți, oricât de mult nu m-ai fi implorat să mă opresc. Atunci, în bucătăria ta n-am fost eu. Am fost ceva mai mult pe care nu l-a mai văzut nimeni până acum. M-ai văzut numai tu. Dar cine ești? De unde vii și cum ai reușit să mă dai peste cap? Încă nu cred că a fost adevărat. M-am trezit în patul tău dimineața și noaptea te-am respirat in prag.

  "Spune-mi, ai fi plâns acum, la 4 dimineața, dacă nu mă știai?"..."Nu"...Ochii tăi erau hipnotici. La intervale neregulate mă pierdeam în ei și apoi nu mai știam unde să fug să nu-i mai privesc. Mă răvășești până la refuz. Ești înnebunitor de frumos. Mă tulburi. Da. Tu nu ești de pe lumea asta. Tu nu ești pământean.

  "Eu nu mai pot simți." Nu te cred! Nu te cred, am țipat eu fără să mă auzi. Poate pentru asta te iubesc: pentru întuneric. "Nu poți cere de la oameni ce nu-ți pot da." Știu asta prea bine, dragul meu, dar, spune-mi, ce să fac cu mine dacă te văd mâine? Cum să nu vreau să-ți ating pielea? Cum să rămân intactă?

  "Am renăscut după tine." Și eu. "Ai venit de sus atunci când nu mai găseam putere să cred." Nu vreau să mă mai întorc acolo unde am fost. "Nimeni dintre noi nu o vrea." "Îmi dai voie?" Liniște. Haide, de ce mai stai? Tu chiar ai nevoie de un răspuns? Nu mă vezi acum? Nu vezi? De ce să mai întrebi ceva, răspunsul căruia îl știi demult. Și totuși liniște. "Eu nu sunt ce crezi tu. Când mă privesc în oglindă tot ce sunt e un gol." 

Nu. Eu te văd din stele, despre care oamenii au uitat demult. Tu vii de-acolo. "Chiar dacă te văd în vis cum lăcrimezi și suspini... Chiar dacă simt cum ne ținem înnebuniți de mâini...Am fost atât de prost să scriu despre un om pe care l-am iubit alături de unul care mă iubește... Doamne!" Știi, ți-am simțit respirația pe gât. Ardea. Ardea în milioane de flăcări. Imploram să stingi durerea aceea chinuitoare cu buzele. "Mi-a fost greu să nu..." Doamne, cât te iubesc! Cum m-aș putea abandona acum? N-aș mai fi eu niciodată. "Nu-ți cer asta. Accept-O ca parte din tine. Înseamnă că ești vie." Dar tu nu poți vedea nimic mâine. "Acum e tot ce avem." Nu asta am vrut să spun.

  "Te țineam în brațe și am simțit căldură." Aș fi vrut să mor. Acolo, în fața ușii tale, odată cu explozia aceea. Să mor în eternitatea ta. Să mă transform în sângele tău și să-ți spăl inima cu fiecare pulsație. Să fiu arta ta. Aș fi vrut să-ți văd celălalt întuneric despre care îmi tot vorbești cu înfrigurare. "Nu vreau să-l vezi niciodată. Mi-e frică de ce pot aduce." Pe tine te doare și eu nu pot face nimic. Nimic să poți iubi. Mizerabil sentiment. "Îți promit să te fac fericită. Te rog să-mi dai încrederea." Ți-am dat-o din prima zi. Ai știut din prima zi. Ai văzut totul înainte să știu eu. Ai vrut să eviți glonțul, dar nu poți sta în calea Ei. Ea nu alege. El nu alege. Dar... Spune-mi, ce să fac acum? Să-mi îngrop dragostea în praf de lună? Poate e tot ce mai pot face. N-aș suporta să fiu la treizecidoimi distanță de tine fără să simt. 

  "Ochii tăi..." Nu, ochii tăi! Nefiresc de adânci, nobil-întunecați, covârșitori, infiniți, înspăimântător de cunoscuți! Spune-mi, cum dracu' faci asta? Cum scoți din mine ce n-am mai trăit niciodată? "Eu doar am apăsat butonul."

tăcerea

De azi înainte o să taci . O să taci pentru că ţi-ai dat seama că ai spus prea multe. Ai spus prea multe unor oameni pe care i-ai cunoscut preţ de câteva secunde. Unor oameni care nu aveau voie să audă.

  Ai fost tu. Ţi-ai dezbrăcat amintirile, fricile şi fericirea în faţa lor. Le-ai rupt din tine cu tot cu piele şi i le-ai aranjat frumos în palmă. Numai tu ştii cât ţi-a luat să poţi, în sfârşit, vorbi. Ţi-au spus că o să fie acolo şi poate că aşa a şi fost, dar... iar ai ars. Te-ai consumat în schimbul unor cuvinte pe care ai vrut să le auzi atât de mult, încât ai uitat. E ca şi cum ai fuma ţigară după ţigară. Ştii că te distruge din interior, dar continui să o faci, crezând că numai așa poţi fi în echilibru cu tine.

  Credeai că în sfârşit ai scăpat de întunericul mlăştinos prin care te târai fără identitate, ademenit de chemări chinuitoare, tânjind să sorbi o frântură de aer nou. Pentru o clipă ai văzut eliberarea. Ai scăpat de tot ce duceai cu tine, ca şi când ai fi ajuns la destinaţie, cărând o sută de bagaje pe jos. Credeai că în sfârşit te-ai oprit din căutat. Erai aproape sigur că le poţi dărui iubirea pe care ai adunat-o cu grijă atâta timp, fără să vrei ceva în schimb. Credeai că te-ai întors acasă.

  De azi înainte ştii că eşti numai tu şi cu tine. Ai învăţat să-ţi schimbi măştile şi ţi-ai promis că nu mai scoţi un sunet, oricât de insistent nu te-ar împinge, din spate, emoţia. Îţi dai seama că n-o să te aduci la nimic bun, dar mai ştii că aşa te poţi răni numai tu. O să înveţi să trăieşti împreună cu tine. O să înveţi să nu te vadă ca şi cum tot ce eşti se află în spatele unui perete de sticlă transparentă. O să înţelegi că nu mai ai (ne)voie să materializezi în cuvinte unele energii. Ele vor trăi în tine de la sine, fără să dai explicaţii altora. Aici te ai numai pe tine.

  Aşa n-o să te mai doară o rană surdă în piept. N-o să te aştepţi la nimic şi n-o să aştepţi pe nimeni. O sa fii singur, dar fericirea va depinde de tine. Uneori n-o să (te) mai poţi răbda, dar aşa o să înveţi să nu mai tremuri pentru oamenii goi şi nici n-o să mai fii sclavul minţii tale. O să fii prezenţa din spatele gândului. Imparţială şi rece.

  Acum ştii. Tu eşti tot ce ai.

lupta

M-am săturat să mă tot îngrop în cifre. Îmi vlăguiesc firea. Abstracții banale care se bat cap în cap fără vreo esență anume. M-am săturat să tot scot radicali din mine și să-i aflu infinitului limitele. Auzi, ce tâmpenie! Poți cunoaște ceva doar atât cât te lasă. Pe mine nu mă lasă Cerul. Am început să nu mai am loc pentru a-mi adormi gândurile când se face ora neliniștiților.

   M-am săturat să declar variabile, când tot ce avem de fapt e incertitudinea. M-ați învățat să fac totul la fix. Mi-ați impus scheme, pentru că "așa e corect". Am început să aud pașii secundelor și moleculele izbindu-se de pereții inimii. Mi-ați demonstrat de mii de ori inutilul și m-ați scuipat grețos cu definiții, când nici măcar liniștea nu (v-)o puteți defini.

   Vă dau un sfat: nu mai săpați în Dumnezeu! N-o să ajungeți să smulgeți niciodată, auziți?!, niciodată, nici măcar un fir din ghemul Nemuririi ca să-l puteți trece prin niște calcule grotești pentru a vă alimenta orgoliul. Încetați să tot dați explicații. Chiar nu vedeți că împietriți?! Ba mai mult, îi paralizați și pe cei care mai au ceva de spus. Îi desfigurați. Pierdeți genii care nu mai ajung să simtă. Apăsați-vă stop-ul și respirați, doamne, o dată!

   Noi nu suntem mașini în așteptarea unui programator dement. Noi suntem vii și mâncăm iubire. Ni se face dor și iertăm. Da, suntem apă și materie, dar mai purtăm în noi și durerea. Exact, ca pe o apendicită. Generăm explozii, dar jinduim echilibrul. Unii dintre noi, cei mai puțini, sunt robi și creatori într-un singur corp, care nu vă vorbesc pe înțeles, însă... 

   Suntem oameni. Lăsați-ne să fim oameni și să învățăm în voie fericirea.

despre visătorii incurabili

Ne frângem. Suntem mai subţiri decât petalele unei flori uscate de timp. Ne zbatem să ajungem undeva, aruncându-ne sălbatic în speranţe, orbiţi de reflectorul unui viitor atât de râvnit. Ne iluzionăm atât de repede, încât ignorăm viteza fericirii de care ne lăsăm purtaţi, ca mai apoi să ne zdrobim furtunos de uşa de sticlă prin care vedem "clipa" atât de aproape, însă nu mai putem face nimic cu cioburile noastre, care se prăbuşesc lent, ascuţit acolo, de unde cândva le-am adunat la loc, cu mâinile sângerânde, lipindu-le cu grijă, să nu se taie altcineva de ele.
  Ne luptăm cu ceea ce am ajuns să fim, negându-ne şi renegându-ne justificaţiile, pe care conştiinţa le aruncă asemeni unor colaci de salvare, de care încercăm să ne agăţăm nebuneşte, doar pentru a ne feri îngroziţi de valul adevărului. Eşuăm în ceea ce am crezut cu nestrămutare. Căutăm cu disperare acel bob de lumină care să ne scape de întuneric. Înălţăm ochii spre infinit şi, fără să mai ştim, plângem. Sau ne plângem. Cel mai des de milă.
  Uneori ne simţim de lemn şi ardem, mistuiţi de un foc pe care îl credeam salvator. Ne comparăm cu alţii, conştienţi că nu ar trebui să o facem. Încercăm sa-i urmăm, convinşi că aşa va fi mai bine. Apoi ne bicium iar, până ajungem să simţim un sânge nou, proaspăt, curgând învolburat din răni vechi, regăsindu-ne puterea de a crede.
  Suntem cei care (ne) pierdem cel mai des. Cei care ne sugrumăm durerea tăcând şi cei care ne bucurăm ca nişte copii. Suntem cei cărora le zâmbiţi cu un înţeles anume şi cei care "nu gândesc la rece". Suntem cei care voi nu veţi fi niciodată. Cei care avem în noi lumina. Suntem visătorii incurabili.

ziua dorului

Zicea așa: "Dacă ți-e dor de cineva, spune-i.". Acum, există și pentru mine o zi când, în sfârșit, pot să[-ți] spun că mi-e dor. Uite-așa, simplu:

   Mi-e dor de întunericul liniștit al nopții când e lumină și de lumină atunci când se aprind lămpile în casele vecine. Mi-e dor să ascult marea și să privesc în voie, de pe nisip, orizontul. Mi-e dor de Cer și de adâncuri, de ploaie, de frica de fulger și de mirosul părului tău udat de furtun.

   Mi-e dor de joacă, de bunica și de plăcintele cele mai bune. Mi-e dor să nu pot ajunge la chiuvetă ca să-mi spăl mâinile. Mi-e dor să-mi văd părinții ca înainte. Mi-e dor să plâng și apoi să uit. Uneori, mi-e dor de mine.

   Îmi e foarte dor de mâinile tale și mi-e dor să ne privim. Mi-e dor să pot să-ți citesc gândurile sau să-ți vorbesc. Mi-e dor de timp și mi-e dor să mai fim. Și de cămașa în carouri tot mi-e dor...De geamul lat și de sunetul roților de automobil...De câteva dimineți... 

   Mi-e dor să pot înțelege, dar mi-e și mai dor de sens. Mi-e dor de verde, de litere și de dorință. În fiecare zi mi-e dor să cânt. Mi-e dor de un loc necunoscut, de oameni și de vise. 

   Nu știu de ce anume îmi va fi dor mâine, nici poimâine, nici peste ani... Nu știu nici când va înceta, dar știu sigur că mi-e cel mai "dor să pot să nu-mi mai fie dor [de tine]".