aș fi vrut să am trupul norilor

aș fi vrut să am trupul norilor
și inima granitului
așa, ca atunci când săgețile tale
se vor fi înfipt în ea,
să cadă răpuse
și să nu mai simt
nimic.
dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt,
adormită pe frunza unui copac cu rădăcinile roase.

poate atunci ar da rod fericirea,
cea despre care mă învață ei.
poate atunci nu m-aș mai pierde
în cercul meu de foc
prejmuit cu sticlă
antiglonț.
poate atunci aș înțelege
ceea ce știu atât de bine.
poate atunci m-aș putea întoarce
acolo unde toate tresar,
așteptând o nouă
dimineață.
poate atunci durerea ar obosi să înhame boi
la plugul meu.

dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt
care nu are lasă ecou,
născut din iubirea celor doi sori
și ei trecători.

reflecție

  Azi am simțit că între noi s-au pus în grămezi anii și au adormit.

  De parcă tot ce am trăit s-a retras într-o carapace cu viteza filmului pe care îl rulezi în direcție inversă. Deși încă te mai găsesc pecetluit pe piele și te blestem, încă te mai caut din instinct și grăbesc pasul pe stradă, încă îmi brăzdezi gândul în zori, deși încă îmi rătăcești prin vise, nu mai suntem cei vechi. Dacă mi-ai spune acum să fug cu tine, știu că m-aș abandona și nu m-aș mai gândi nici o clipă la altceva, decât să te pot avea. 

  Tu m-ai avut oricând și oriunde. Eu nu te-am avut niciodată. Tu îți aparții numai ție.

descântec

iubitul meu prieten,

dă-mi voie să-ți mărturisesc câteva gânduri.

ce vreau să-ți spun aici,

ar face, poate, mai mult decât câteva rânduri

șterse de prea multe ori pe-o foaie chinuită de nesomn,

de cineva care tot caută să înțeleagă de ce îngenunchează inima pentru-un anume om?

de ce refuză, obosită, altul?

de ce iubim?

doar ca să rupem patul?

ne-ar fi mult prea ușor.

cu sufletele noastre cum ramâne?

cu nopțile, 

cu-acasă,

cu fericirea, 

cu mâine, gândit c-un singur gând?

cu râurile-nvolburate

ce ne curgeau fierbinți din ochi

la ore prea adânci să fie-adevărate?

cu-amiezile trecute dulce-n dimineți 

cu: "— merg jos sa fac cafea. o vrei cu lapte?"

cât vin și vise au gustat buzele mele, ale tale,

ale noastre?

dar, vezi tu, "mâine" a îmbrăcat nepăsător haina lui "azi"

și nu mai știu dacă de noi depinde:

te ridici sau arzi

fără cenușă,

fără sa-ti bată cineva în ușă

c-o lumânare, 

ca să îți picure pe ochi 

ultima dată

ceară.

dar, poate, uneori e mai ușor, impus, să uiți,

să-ți fii și jertfă și călău.

să lași tăcerea să te sfâșie-n bucăți.

să te prefaci că n-ai jurat 

un legământ,

ca n-ai rostit, de patimă, 

nici un cuvânt

când ai ținut în brațe-un trup învins,

care ți-ar fi deschis până și lacătul 

cel mic de la cutia prăfuită din cerdac.

care ți-ar fi spălat rănile vechi cu-un sânge nou și apă vie,

dacă n-ar fi primit, în schimb a toate-un ac,

prin care s-a prelins destul venin,

destul orgoliu

să jefuiești cu-nverșunare un sărac.

te-ar fi putut scălda în aur 

suflarea plămădită din Păcat și Cer,

dar cine-i ea să îndrăznească 

a râvni la ale tale porți?

să judece ce-nseamnă pentru tine 

Adevăr?

blesteme grele ai sădit 

cu buza degetelor tale-n pielea ei.

descântece sălbatice-au jucat în ochiul tău 

când te-a privit.

zăvoare mii ai tras fără să vrei,

ziduri înalte grădina au împrejmuit.

tot ce fu viu, sortit a fost să moară

fără-ngăduire

din ce se naște — din iubire.

ca să apară-odată, poate,

chinuit de timp și ros de molia durerii

un fir de viață, 

care s-a încăpățânat

și în neștire

a răzbit.

ca, încleștat de frică,

să înfrunte noaptea.

să treacă smoala grea,

să smulgă cortina 

de pe regatul adormit,

să lase să intre, prin crăpături,

lumina.

să desfacă somnul de veci,

să sărute cu flori 

singurului copac sterpele crengi.

să aprindă focul din iască și nori.

să învârte cheia în broască,

să samene,

să înnoiască,

să trezească,

trezește-te!

Zâmbărețul

Mi-e inima plină de căldură. Multă. Atât de multă, încât lacrimile curg șiroaie, fericite. Își scot cătușele, se eliberează și alunecă ușor către buze, înflorind într-un zâmbet uitat. Mă înfior. E primul după atâta timp.

  O voce îngerească dansează în cochilia timpanelor mele și un parfum delicat îmi învăluie brațele. Închid ochii și văd geometrii roze, galbene, albăstrii și violete. Bucuria și bătăile fiarei roșii se țin abia astâmpărându-se de mână, coborând pe șira spinării, inundând stomacul, unde se nasc zburătoare necunoscute. Pașii celor două lasă fiori suavi de gheață, ca și cand cineva te-ar fi atins rece, din greșeală, pe gât. Capul își pierde echilibrul într-un oftat triumfător al mușchilor, căzând pradă reveriei. 

  Înlănțuirea simplă și nepământească de sunete pătrunde și fecundează ființa-mi. Un timbru sincer, de catifea liniștitoare, mereu același și mai tot timpul altul s-a așezat pe pragul inimii și tăinuiește cu sufletul. E Muzica ta. Înalte dureros de iubitoare și joase care te prind cu o secundă înainte de a-ți zdrobi fruntea de pietre. Sufletul meu se manifestă într-un urlet de recunoștință. Cade în genunchi și se gudură moale, ca un câine la picioarele harului tău.

  Aș fi vrut să ne privim câteva clipe. Să înțeleg ce ascund cutele asta copilăroase din colțul buzelor, care sărută ușor obrazul, dincolo de îmbrățișarea ochilor negri și a genelor lungi, dincolo de defectele dulci, abia perceptibile ale dicției. Aș fi vrut să-ți dau un telefon și să te întreb cum faci, de-mi aduci fericirea într-un mănunchi de acorduri înlănțuite firesc, ca niște flori de câmp răsărite la întâmplare. Aș fi vrut să am timp să-ți mulțumesc. 

  Constat cu nedumerire, apoi luminându-mă deodată, că mâinile nu-mi mai tremură, că vocile din cutia Pandorei au amuțit și că respirația devine regulată. Te pot simți printr-un fir alb de cauciuc și o cutie cu scheme electronice, iar asta... asta îmi e de-ajuns. De-ajuns să-mi pot odihni simțurile pe umărul glasului tău, cocoțat pe un nor de vată dulce. 

luciditate

  Pleacă de aici. Pleacă din casa asta ruinată, goală şi expusă care mi-e inima. Nu te cer aici. Nu vreau. Am obosit de tine, de mine, de tot ce ţine şi nu ţine. De orice efort de a "corespunde". Chiar nu vezi? Urăsc când mă priveşti de parcă îţi datorez o viaţă, de parcă aş fi cel mai râvnit trofeu al tău pe care ştiai că-l vei obţine fără prea multe dificultăţi.
  Superficială?! Bine, fie! Nu am încredere în ceea ce sunt? Tăcută?! Nesigură?! Spune-mi, ce ştii tu despre arta de a tăcea? Despre a lăsa totul aşa cum e, pur şi simplu? Despre linişte? Despre fericirea care nu are nevoie de mărturisiri şi cuvinte rostite in ardoare, exclamaţii pe care o să le uiţi odată cu zorii? Despre sinceritate? Despre intimitate mută? Despre cuvinte puţine? Oare, dacă simţi trebuie să te justifici? Nu e liniştea cea care naşte tresăriri şi tresăririle cele care ne nasc pe noi?  Până la urmă, să fie aşa cum spui tu, dar mă prefer pe mine aşa cum sunt, plutind în misterul şi liniştea mea în schimbul măştilor pe care vrei să le vezi numai tu.
 Te rog, deci, să închizi toate uşile după tine. Eu te-am eliberat demult. Şi nici măcar nu eu, ci inima şi străjerii ei. Mi-e silă de toate câte se întâmplă în jurul tău. De replicile tale, care ţi se par atât de ieşite din comun, atât de originale, incredibil de autentice, artistice şi înălţătoare. De oamenii fără chip şi suflet, ca nişte carcase mişcatoare şi aparent generatoare de "gânduri mari", "revoluţionare" care roiesc în jurul tău pentru scopuri ştiute doar de ei. Cel mai trist e că eşti conştient şi nu faci nimic altceva decât să accepţi cocoloşul ăsta de falsitate ca pe o coroană, care îţi încununează egoul de dimensiunile Jupiterului.
  Mă doare în cot despre filozofia ta de viaţă şi despre teoriile tale legate de existenţă. A ta, a mea, a altora. Îmi sunt absolut indiferente şi străine. Te-am iubit enorm. Tu nici măcar n-ai intuit cât. Nu ştii de câte aş fi fost în stare pentru iubirea mea. Şi pentru ce?.. Până la urma nu asta contează şi nu-ţi cer, de fapt, nimic. Poate n-aş fi vrut sa auzi asta. Sau poate nu asta am vrut sa spun.
  Furie. De unde o fi? Şi unde se duce toată blândeţea de odinioară? Unde s-a dus? Dar ştii... Nu-mi pasă. Până aici. A fost. Foarte bine.Sunt murdară. Murdară de sentimente de care nu am nevoie. Mi-am repetat de atâtea ori că am obosit. De parcă aş fi cărat nu o singură viaţă în spate, ci mai multe. De parcă durerea se ţine scai de mine. Simt că mi se închid greoi ochii sub cerul ăsta care şi-a lăsat, parcă, nişte saci de granit peste umerii mei. Ar trebui să le las naiba pe toate? Acum oare? Mi-e mâna de plumb şi trupul de vată. Cât de orbit poate fi un om... Ochii refuză lumina, interiorul e uzat, iar la orizont dansează umbre.