biserica

Îmi beau cafeaua într-o liniște de biserică. Aș putea urla, dar știi, în biserică nu se urlă. Așa zic ei. În biserică stai smerit în fața liniștii, chiar dacă sunt pictați demoni pe cupolă. 
     În biserica lor am ridicat biserica mea. L-am pus pe Dumnezeu să-ți fie strajă, dar asta nu te oprește să fii cine ești. Stai liniștit, în biserica mea se urlă. Se dansează cu demonii. Se sărută icoanele în alt fel. L-am pus să-ți fie strajă doar pentru că în biserica mea nu exista nimic demn de un Dumnezeu. Fără să-ți faci cruce, acum ai intrat tu.
     Biserica mea e vraiște. E ceară de lumânări negre pe jos. Se aude un clopot care bate ritmul muzicii tale din șase în șase. Cădelnițele împrăștie un miros de tutun ars. Vinul împărtășaniei nu mai e roșu - lasă urme pe pereții vasului. Altarul are arsuri. Dumnezeu nu și-a făcut treaba. Te-a lăsat să-l arzi, dar până la urmă, am vrut să te lase să faci ce vrei. Și acum, uite! Ce spectacol spendid în biserica mea!
     Rănile altarului sunt vii. Se revarsă una în cealaltă, devin un întreg și se divid iar. Se împletesc între ele ca celulele sub un microscop. Își murmură una alteia povești. Râd... Nu le pasă de altar. Nu le pasă de biserica mea. Nu le pasă nici de biserica lor. Rănile triumfă. E momentul lor de glorie. Ca o ciumă, se răspândesc în dreapta, în stânga, pe jos... Devorează ceara. Beau vinul alb al împărtășaniei. Se hrănesc cu tutunul ars. De tine nu se ating, pentru că tu ai un Dumnezeu. Mai ții minte cum i-am zis: "Dumnezeu, de azi îi vei sluji lui. Îți poruncesc să-l iubești ca pe tine însuți. Apără-l de păcatele bisericii mele. În numele timpului, și-al focului, și-al apei. Amin...tiri."
     Rănile altarului ar vrea să te iubească. Văd cum se uită la tine. Se târăsc extaziate pe lespezi ca niște forme primare de viață. Își lasă sângele să curgă. Scot armele cele mai șlefuite. Se poartă în mare fel - ca femeile - , iar tu... tu descarci volți cu ochii. Paralizezi spectacolul lor: le dai și venin și miere. Rănile luptă. Rănile imploră să le dai mai mult. Rănile te cerșesc.
     Rănile altarului ar vrea să te iubească, dar tu ai un Dumnezeu.

cerdacul cu vechituri

când alcoolul din pahar va vorbi 

pentru mine

te voi cânta

abia atunci va fi sincer

abia atunci voi fi singur.

- ce faci? nu te-am mai auzit demult.
- construiesc iluzii -

acum îi știu numele.

ah,

câte am fi putut fi.

dar tu nu ești o fire …

fir-ar!

tu cauți joacă.

îți place.

ești curios ce urmează?

și ea visează…

schimbi regulile

să nu știe nimeni ce răni te dor.

dezgropi încet urmele celor

care au fost înaintea ta.

îți place.

ea tace.

ia-o mai ușor.

las-o mai moale.

nu vezi?

moare.

prefă-te și tu puțin,

cuvântul nu te ajută.

o altă încercare -

o nouă dispută.

rugă

Aud timpul cum se scurge
încet, vâscos, apasă labirintul în vene.
Mintea rulează un film al trecutului și zâmbesc.
Aleargă pelicula
cum aleargă degetele tale
pe pianul din visul meu.

Citesc în orizont
un apus de soare care nu a fost
niciodată al meu
așa cum n-ai fost,
nu vei fi
nici tu
nicicând.

Spune-mi,
dacă ai putea,
te-ai întoarce?
ai ridica sacul de pe cadavrul nostru?
l-ai mai putea recunoaște
dintre sutele de cadavre de iubiri născute din noi
prematur?

Oprește-te!
Vreau să te oprești!
Și nu te rog decât
să rostești
Cuvântul.

despre fericire

Fericirea. Ce e? Cine e? Și unde o pot găsi? Trebuie să o caut? Vine singură, atunci când te aștepți mai puțin? Cum arată? O fi având și ea simțuri? O pot avea de tot, fără compromisuri? Am să o simt vreodată cu fiecare atom al acestui trup obosit și îmbătrânit înainte de timp?
     Am căutat mult timp răspunsul. Uneori cu disperarea celor care încearcă să-și atribuie simptomele unei boli de pe un oarecare forum obscur, alteori cu frenezia celor care nu mai au nimic de pierdut. O dată, am crezut că am și îmblânzit-o. Altădată am trăit orb, în absența oricărei urme a ei. Poate, cândva, fericirea a fost un mare glob de lumină galbenă. Ca și soarele. Exista în pace și armonie cu Întregul, într-un spațiu infinit. Omenirea nu fu plămădită pe atunci. Fericirea a existat mult înaintea ei. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ceva a zdrobit-o. A făcut-o să se destrame în miliarde de fărâme luminiscente, care au luat forma celor mai simple lucruri. Ba mai mult, au pătruns în ele asemeni apei supte de un pământ înfometat și uscat. A fost urma primului om. Poate tocmai de asta oamenii spun că fericirea e în lucruri mărunte. În ceașca de cafea de dimineață. În mirosul unei cărți. În îmbrățișare. În sărut. În soare. În senzația așternuturilor curate pe piele. În ochii celor pe care îi iubești.
     Fericirea nu o poți găsi în cuvinte, însă. Adevărata fericire, fericirea originară, nu poate lua forma unui cuvânt. Așa a fost distrusă. Prin cuvântul omenesc. Și ce paradox: tot de om cerută a fost! Și s-a întors. S-a întors, pentru că a iertat. Fericirea iartă.

aș fi vrut să am trupul norilor

aș fi vrut să am trupul norilor
și inima granitului
așa, ca atunci când săgețile tale
se vor fi înfipt în ea,
să cadă răpuse
și să nu mai simt
nimic.
dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt,
adormită pe frunza unui copac cu rădăcinile roase.

poate atunci ar da rod fericirea,
cea despre care mă învață ei.
poate atunci nu m-aș mai pierde
în cercul meu de foc
prejmuit cu sticlă
antiglonț.
poate atunci aș înțelege
ceea ce știu atât de bine.
poate atunci m-aș putea întoarce
acolo unde toate tresar,
așteptând o nouă
dimineață.
poate atunci durerea ar obosi să înhame boi
la plugul meu.

dar nu sunt decât
pulberea unui cuvânt
care nu are lasă ecou,
născut din iubirea celor doi sori
și ei trecători.