constatare

Știi că inima cedează, când nu ți-ai pieptănat părul de două dimineți.
Știi că inima cedează, când alcoolul nu mai e un pretext, e o certitudine.
Știi că inima cedează, când adormi în alt pat decât cel obișnuit în propria casă.
Știi că inima cedează, când în toiul verii ți-e greață.
Știi că inima cedează, când vezi, dar refuzi să.
Știi că inima cedează, când îți tremură mâna și nu o poți aprinde.
Știi că inima cedează, când e patru dimineața.
Știi că inima cedează, când îți spune să iei aer, iar tu iei metamizol.
Știi că inima cedează, când vrei, dar nu ai curaj.
Știi că inima cedează, când ai trei cărți începute pe noptieră.
Știi că inima cedează, când două linguri de cafea devin trei, apoi patru, apoi șase.
Știi că inima cedează, când ești tot timpul între.
Știi că inima cedează, când pielea e plină de semne negândite.
Știi că inima cedează, când aprinzi cu cărbuni, nu cu lemne.
Știi că inima cedează, când muzica taie prea proaspăt.
Știi că inima cedează, când întinzi mâna spre cer și dai de țărână.
Știi că inima cedează.

biserica

Îmi beau cafeaua într-o liniște de biserică. Aș putea urla, dar știi, în biserică nu se urlă. Așa zic ei. În biserică stai smerit în fața liniștii, chiar dacă sunt pictați demoni pe cupolă. 
     În biserica lor am ridicat biserica mea. L-am pus pe Dumnezeu să-ți fie strajă, dar asta nu te oprește să fii cine ești. Stai liniștit, în biserica mea se urlă. Se dansează cu demonii. Se sărută icoanele în alt fel. L-am pus să-ți fie strajă doar pentru că în biserica mea nu exista nimic demn de un Dumnezeu. Fără să-ți faci cruce, acum ai intrat tu.
     Biserica mea e vraiște. E ceară de lumânări negre pe jos. Se aude un clopot care bate ritmul muzicii tale din șase în șase. Cădelnițele împrăștie un miros de tutun ars. Vinul împărtășaniei nu mai e roșu - lasă urme pe pereții vasului. Altarul are arsuri. Dumnezeu nu și-a făcut treaba. Te-a lăsat să-l arzi, dar până la urmă, am vrut să te lase să faci ce vrei. Și acum, uite! Ce spectacol spendid în biserica mea!
     Rănile altarului sunt vii. Se revarsă una în cealaltă, devin un întreg și se divid iar. Se împletesc între ele ca celulele sub un microscop. Își murmură una alteia povești. Râd... Nu le pasă de altar. Nu le pasă de biserica mea. Nu le pasă nici de biserica lor. Rănile triumfă. E momentul lor de glorie. Ca o ciumă, se răspândesc în dreapta, în stânga, pe jos... Devorează ceara. Beau vinul alb al împărtășaniei. Se hrănesc cu tutunul ars. De tine nu se ating, pentru că tu ai un Dumnezeu. Mai ții minte cum i-am zis: "Dumnezeu, de azi îi vei sluji lui. Îți poruncesc să-l iubești ca pe tine însuți. Apără-l de păcatele bisericii mele. În numele timpului, și-al focului, și-al apei. Amin...tiri."
     Rănile altarului ar vrea să te iubească. Văd cum se uită la tine. Se târăsc extaziate pe lespezi ca niște forme primare de viață. Își lasă sângele să curgă. Scot armele cele mai șlefuite. Se poartă în mare fel - ca femeile - , iar tu... tu descarci volți cu ochii. Paralizezi spectacolul lor: le dai și venin și miere. Rănile luptă. Rănile imploră să le dai mai mult. Rănile te cerșesc.
     Rănile altarului ar vrea să te iubească, dar tu ai un Dumnezeu.

cerdacul cu vechituri

când alcoolul din pahar va vorbi 

pentru mine

te voi cânta

abia atunci va fi sincer

abia atunci voi fi singur.

- ce faci? nu te-am mai auzit demult.
- construiesc iluzii -

acum îi știu numele.

ah,

câte am fi putut fi.

dar tu nu ești o fire …

fir-ar!

tu cauți joacă.

îți place.

ești curios ce urmează?

și ea visează…

schimbi regulile

să nu știe nimeni ce răni te dor.

dezgropi încet urmele celor

care au fost înaintea ta.

îți place.

ea tace.

ia-o mai ușor.

las-o mai moale.

nu vezi?

moare.

prefă-te și tu puțin,

cuvântul nu te ajută.

o altă încercare -

o nouă dispută.

rugă

Aud timpul cum se scurge
încet, vâscos, apasă labirintul în vene.
Mintea rulează un film al trecutului și zâmbesc.
Aleargă pelicula
cum aleargă degetele tale
pe pianul din visul meu.

Citesc în orizont
un apus de soare care nu a fost
niciodată al meu
așa cum n-ai fost,
nu vei fi
nici tu
nicicând.

Spune-mi,
dacă ai putea,
te-ai întoarce?
ai ridica sacul de pe cadavrul nostru?
l-ai mai putea recunoaște
dintre sutele de cadavre de iubiri născute din noi
prematur?

Oprește-te!
Vreau să te oprești!
Și nu te rog decât
să rostești
Cuvântul.

despre fericire

Fericirea. Ce e? Cine e? Și unde o pot găsi? Trebuie să o caut? Vine singură, atunci când te aștepți mai puțin? Cum arată? O fi având și ea simțuri? O pot avea de tot, fără compromisuri? Am să o simt vreodată cu fiecare atom al acestui trup obosit și îmbătrânit înainte de timp?
     Am căutat mult timp răspunsul. Uneori cu disperarea celor care încearcă să-și atribuie simptomele unei boli de pe un oarecare forum obscur, alteori cu frenezia celor care nu mai au nimic de pierdut. O dată, am crezut că am și îmblânzit-o. Altădată am trăit orb, în absența oricărei urme a ei. Poate, cândva, fericirea a fost un mare glob de lumină galbenă. Ca și soarele. Exista în pace și armonie cu Întregul, într-un spațiu infinit. Omenirea nu fu plămădită pe atunci. Fericirea a existat mult înaintea ei. Nu știu cum s-a întâmplat, dar ceva a zdrobit-o. A făcut-o să se destrame în miliarde de fărâme luminiscente, care au luat forma celor mai simple lucruri. Ba mai mult, au pătruns în ele asemeni apei supte de un pământ înfometat și uscat. A fost urma primului om. Poate tocmai de asta oamenii spun că fericirea e în lucruri mărunte. În ceașca de cafea de dimineață. În mirosul unei cărți. În îmbrățișare. În sărut. În soare. În senzația așternuturilor curate pe piele. În ochii celor pe care îi iubești.
     Fericirea nu o poți găsi în cuvinte, însă. Adevărata fericire, fericirea originară, nu poate lua forma unui cuvânt. Așa a fost distrusă. Prin cuvântul omenesc. Și ce paradox: tot de om cerută a fost! Și s-a întors. S-a întors, pentru că a iertat. Fericirea iartă.