luciditate

  Pleacă de aici. Pleacă din casa asta ruinată, goală şi expusă care mi-e inima. Nu te cer aici. Nu vreau. Am obosit de tine, de mine, de tot ce ţine şi nu ţine. De orice efort de a "corespunde". Chiar nu vezi? Urăsc când mă priveşti de parcă îţi datorez o viaţă, de parcă aş fi cel mai râvnit trofeu al tău pe care ştiai că-l vei obţine fără prea multe dificultăţi.
  Superficială?! Bine, fie! Nu am încredere în ceea ce sunt? Tăcută?! Nesigură?! Spune-mi, ce ştii tu despre arta de a tăcea? Despre a lăsa totul aşa cum e, pur şi simplu? Despre linişte? Despre fericirea care nu are nevoie de mărturisiri şi cuvinte rostite in ardoare, exclamaţii pe care o să le uiţi odată cu zorii? Despre sinceritate? Despre intimitate mută? Despre cuvinte puţine? Oare, dacă simţi trebuie să te justifici? Nu e liniştea cea care naşte tresăriri şi tresăririle cele care ne nasc pe noi?  Până la urmă, să fie aşa cum spui tu, dar mă prefer pe mine aşa cum sunt, plutind în misterul şi liniştea mea în schimbul măştilor pe care vrei să le vezi numai tu.
 Te rog, deci, să închizi toate uşile după tine. Eu te-am eliberat demult. Şi nici măcar nu eu, ci inima şi străjerii ei. Mi-e silă de toate câte se întâmplă în jurul tău. De replicile tale, care ţi se par atât de ieşite din comun, atât de originale, incredibil de autentice, artistice şi înălţătoare. De oamenii fără chip şi suflet, ca nişte carcase mişcatoare şi aparent generatoare de "gânduri mari", "revoluţionare" care roiesc în jurul tău pentru scopuri ştiute doar de ei. Cel mai trist e că eşti conştient şi nu faci nimic altceva decât să accepţi cocoloşul ăsta de falsitate ca pe o coroană, care îţi încununează egoul de dimensiunile Jupiterului.
  Mă doare în cot despre filozofia ta de viaţă şi despre teoriile tale legate de existenţă. A ta, a mea, a altora. Îmi sunt absolut indiferente şi străine. Te-am iubit enorm. Tu nici măcar n-ai intuit cât. Nu ştii de câte aş fi fost în stare pentru iubirea mea. Şi pentru ce?.. Până la urma nu asta contează şi nu-ţi cer, de fapt, nimic. Poate n-aş fi vrut sa auzi asta. Sau poate nu asta am vrut sa spun.
  Furie. De unde o fi? Şi unde se duce toată blândeţea de odinioară? Unde s-a dus? Dar ştii... Nu-mi pasă. Până aici. A fost. Foarte bine.Sunt murdară. Murdară de sentimente de care nu am nevoie. Mi-am repetat de atâtea ori că am obosit. De parcă aş fi cărat nu o singură viaţă în spate, ci mai multe. De parcă durerea se ţine scai de mine. Simt că mi se închid greoi ochii sub cerul ăsta care şi-a lăsat, parcă, nişte saci de granit peste umerii mei. Ar trebui să le las naiba pe toate? Acum oare? Mi-e mâna de plumb şi trupul de vată. Cât de orbit poate fi un om... Ochii refuză lumina, interiorul e uzat, iar la orizont dansează umbre.

verde crud

e timpul să mă întorc
la Originile mele din Orient.
oare cât mai am să aştept?
ceva îmi ţine aripile
legate de conştient.
trăiesc în prezent?
sunt adevăruri uzate cele în care încă mai cred?
nu sunt înţelept,
nici un ostaş inert
sau un impertinent
să-ţi molestez visul
indecent.
am încetat să mă mai accept
în Universul meu "incorect" pentru secte.
înnecat în cele pe care nu le înţeleg
mă leg
de idei şi de oameni.
alerg
răguşit printr-un deşert,
pe care mă usuc să-l înţeleg.
mănânc jăratec
în loc de frigărui.
soarele mi te-a prefăcut în pistrui pe piele ponosită.
sunt miezul celor traşi prin sită
sau e de vină ispita, instinctul
care mă îngroapă în nisipul ce nu ţine
şi se scurge fără tine prin vine?
înghit venine
pentru ce a fost sau ce vine?

pentru cine să ne mai batem, să ne zbatem?
când cei dinaintea noastră devin capete
rostogolite să facă podu'
de flori şi de idei la modu'
contradictoriu.
se adună Armata.
trebuie să învăţ să fiu
aşa cum m-a învăţat tata:
plata pentru lacrima ta
când te striveşte Roata.
în câte fire să ne mai desfacă
acei care mor îngropaţi de zăpadă pe pantă
ca să dezgroape sămânţa din cre curge Arta?

cred în ce creez
sau recreez în ce cred?

în seara asta m-a rupt un Poet
c-un clarinet uşor prea direct,
dar cu accent
sinonim c-un imperfect deştept,
recitând pe note crude un poem alert.
câte să mai treacă prin mine
până n-o să mai regret
tresăriri care cresc pe-orişice Continet?
Maşinăria mea e stricată.
sunt defect.

iubitul meu prieten,

  Iubitule... Nu. Prietene... Nu. Iubitul meu prieten: am obosit. Am obosit și îmi vuiește groaznic tâmpla. Nu mai am putere să par ce nu sunt.
  Mă tot întrebi de ce tac, de ce nu-ți vorbesc despre orice, de ce nu te pot privi în ochi fără să clipesc. Adevărul e că aș fi vrut să-ți spun prea multe și nu am timp destul pe Pământ. Mi-ai spus că sunt un om slab. Da... iubirea te face să pierzi toate luptele. Iubirea te face slab, vulnerabil și uscat a o piele crăpată. Iubirea m-a slăbit. Acum am umbră pe ochi, pentru că mă tot trezesc la ore fixe, într-o liniște atât de surdă, încât mi-e groază ce noapte e. Știu că nici tu nu dormi atunci, iubitul meu prieten. Și vai... cum le simte pe toate o femeie care iubește! Și ce porniri se nasc intr-o femeie care nu face decât să iubescă! E destul să uite despre cine e ea, doar ca să-și promită să facă orice îi stă în putință ca să ai tu liniște.
  Femeia se abandonează în tot ce ești tu, bărbat. Nu cere nimic înapoi și nici măcar nu îi pasă că odată și odată va nimici tot din ea, numai ca să te învie pe tine. Asta e femeia pătimașă. Femeia care a orbit. Femeia care nu știe altceva decât să te iubească până în străfundurile mărilor și în înălțimile Cerescului. Femeia care respiră prin tine, bărbat.
  Știu tot ce gândești, chiar dacă îmi repeți că habar n-am cine ești. Te-am auzit cum dormi și eram acolo când te bântuiau visele cu ea. Și mai știu că ai avut nevoie de cineva, de o "alinare", cum îți place ție să spui, nu de o femeie. Nu încerca să negi acum. Îmi dau prea bine seama unde am ajuns, dar de ce continui să înfingi cuțite într-o mobilă uzată și inutilă? De ce mă ții, spunându-mi tăios să plec? De ce mă întrebi dacă nu vreau să rămân când știi finalul? Ce vrei?
  E prea târziu să-mi spui să nu mor și să nu îndrăznesc să te înnec în alcool din obișnuință. Am murit de prea multe ori până să ajung față în față cu tine. Știu ce înseamnâ eșecul. Adevărul e că încă mă zbat să trăiesc, chiar dacă mi-am promis să-mi pun un grătar la intrarea în suflet. Poate e mai bine să-l închid pentru un timp, cât încă se fac lucrări de șantier. Sau poate o să-l închid pentru totdeauna. La ce bun praf și zgomot? Și-așa vecinii nu par foarte încântați.
  Oare ar trebui să iau cel mai apropiat tren, iubitul meu prieten? Sau mai ai ceva să îmi povestești? Dar poate e mai potrivit să-mi spună altcineva totul, că pe tine mi-ar fi cu neputință să te cred, după toate pe care le țin minte mâinile care au văzut iadul. Semne, semne...peste tot numai semne! Și ah! Cât de gațios îmi dă trecutul din mână. Tot face cercuri în jurul meu, gata să-și sfâșie prada. Nu se grabește nicăieri. Se distrează. Cândva am reușit să scap. Mi-a luat ceva timp să înțeleg regulile jocului. Acum e același joc, alte reguli în schimb. Piesa mea a fost mișcată și acum mi-a scăpat din vizor clipa ca să mai pot face vreo tentativă de evadare.
  Cineva mi-a spus odată că e o prostie să-ți ceri iertare pentru ceea se simți. Și totuși, iartă-mă. Iartă-mă pentru ceea ce știi deja. Rămâi cu bine, iubitul meu...prieten! Și mai treci în vizită din când în când. Sau mai cheamă-mă când îți cade tencuiala de pe pereții inimii.

haos

Foaie. Foaie uscată de timp, după un potop microscopic. Foaie îmbibată cu trăiri foste. Foaie pe care complotează împotriva mea cuvintele. 

  Foaie care nu te poate recrea din cerneală. Și nici din toate răsăriturile pe care le-a cunoscut născându-se. Foaie pe care renunț atâta oara, câte valuri s-au spart de malul  meu. Foaie care îndură fiecare gând, încăpățânat să se reverse. Foaie murdărită de dor și orgolii. Foaie străpunsă de neapartenență. Foaie care nu poate vorbi. Și e mai bine așa. Foaie galbenă. Foaie fără sens. Foaie cu sens. Foaie cu miros de flori uscate și degete tremurânde, ude de emoție. 

  Vis. Friguri. Rece. Piele, brațe, răsuflări întrerupte de buze și stofe. Toate cu noi. Toate absente. Foaie care rabdă. Degetele tale înghețate în buzunarul meu. Ochi căprui. Ochii mei. Numele tău pe retină. Apă pe scurte. Râsete curate. Papuci stropiți de șoferi grăbiți. Înjurături la cronometru. Păr amestecat cu ploaie. Foaie. Ierburi în cană. Gust de lămâie. Senzație de tutun. Ciorapii tăi. Iarnă în Cernăuți. Tu, visând la Paris. Eu, visând la noi, oriunde. Niciodată. 

  Taxi aglomerat de tăceri. Pseudoacasă. "O să treacă." Pernă. "Hai să dormim, micu'." "Da, ai dreptate."

  Poate o să te visez iar. Și într-o zi va fi bine. Timp potrivit. Că tu și așa ești. Auzi? Promite-mi că n-o să renunți la ce ține și o să-ți fiu umbră. Alunecă. Foaie.

tu

 Stăteam în fața ta și tremuram mut când mi-ai prins mâna. Era o oră atât de adâncă, încât nu părea reală, ca și prezența ta, de altfel. "Am așteptat mult noaptea asta", mi-ai spus tu. Am jucat un teatru impecabil. Ne-am mințit frumos.

  Picăturile șiroiau singure și fierbinți, oricât de mult nu m-ai fi implorat să mă opresc. Atunci, în bucătăria ta n-am fost eu. Am fost ceva mai mult pe care nu l-a mai văzut nimeni până acum. M-ai văzut numai tu. Dar cine ești? De unde vii și cum ai reușit să mă dai peste cap? Încă nu cred că a fost adevărat. M-am trezit în patul tău dimineața și noaptea te-am respirat in prag.

  "Spune-mi, ai fi plâns acum, la 4 dimineața, dacă nu mă știai?"..."Nu"...Ochii tăi erau hipnotici. La intervale neregulate mă pierdeam în ei și apoi nu mai știam unde să fug să nu-i mai privesc. Mă răvășești până la refuz. Ești înnebunitor de frumos. Mă tulburi. Da. Tu nu ești de pe lumea asta. Tu nu ești pământean.

  "Eu nu mai pot simți." Nu te cred! Nu te cred, am țipat eu fără să mă auzi. Poate pentru asta te iubesc: pentru întuneric. "Nu poți cere de la oameni ce nu-ți pot da." Știu asta prea bine, dragul meu, dar, spune-mi, ce să fac cu mine dacă te văd mâine? Cum să nu vreau să-ți ating pielea? Cum să rămân intactă?

  "Am renăscut după tine." Și eu. "Ai venit de sus atunci când nu mai găseam putere să cred." Nu vreau să mă mai întorc acolo unde am fost. "Nimeni dintre noi nu o vrea." "Îmi dai voie?" Liniște. Haide, de ce mai stai? Tu chiar ai nevoie de un răspuns? Nu mă vezi acum? Nu vezi? De ce să mai întrebi ceva, răspunsul căruia îl știi demult. Și totuși liniște. "Eu nu sunt ce crezi tu. Când mă privesc în oglindă tot ce sunt e un gol." 

Nu. Eu te văd din stele, despre care oamenii au uitat demult. Tu vii de-acolo. "Chiar dacă te văd în vis cum lăcrimezi și suspini... Chiar dacă simt cum ne ținem înnebuniți de mâini...Am fost atât de prost să scriu despre un om pe care l-am iubit alături de unul care mă iubește... Doamne!" Știi, ți-am simțit respirația pe gât. Ardea. Ardea în milioane de flăcări. Imploram să stingi durerea aceea chinuitoare cu buzele. "Mi-a fost greu să nu..." Doamne, cât te iubesc! Cum m-aș putea abandona acum? N-aș mai fi eu niciodată. "Nu-ți cer asta. Accept-O ca parte din tine. Înseamnă că ești vie." Dar tu nu poți vedea nimic mâine. "Acum e tot ce avem." Nu asta am vrut să spun.

  "Te țineam în brațe și am simțit căldură." Aș fi vrut să mor. Acolo, în fața ușii tale, odată cu explozia aceea. Să mor în eternitatea ta. Să mă transform în sângele tău și să-ți spăl inima cu fiecare pulsație. Să fiu arta ta. Aș fi vrut să-ți văd celălalt întuneric despre care îmi tot vorbești cu înfrigurare. "Nu vreau să-l vezi niciodată. Mi-e frică de ce pot aduce." Pe tine te doare și eu nu pot face nimic. Nimic să poți iubi. Mizerabil sentiment. "Îți promit să te fac fericită. Te rog să-mi dai încrederea." Ți-am dat-o din prima zi. Ai știut din prima zi. Ai văzut totul înainte să știu eu. Ai vrut să eviți glonțul, dar nu poți sta în calea Ei. Ea nu alege. El nu alege. Dar... Spune-mi, ce să fac acum? Să-mi îngrop dragostea în praf de lună? Poate e tot ce mai pot face. N-aș suporta să fiu la treizecidoimi distanță de tine fără să simt. 

  "Ochii tăi..." Nu, ochii tăi! Nefiresc de adânci, nobil-întunecați, covârșitori, infiniți, înspăimântător de cunoscuți! Spune-mi, cum dracu' faci asta? Cum scoți din mine ce n-am mai trăit niciodată? "Eu doar am apăsat butonul."