reconstituiri

Bună,

Te-am visat. În mod normal, asta mi-ar fi înecat ziua în valuri de apatie, furie și necesitate a unei intimități, dar acum mă bucur. Mă bucur, pentru că nu am mai auzit nimic de la tine de ceva timp. Nu știu de ce, dar nici nu încerc să-mi dau seama – aș putea descoperi ce nu vreau. Visul ăsta m-a făcut și norocoasă pe de-asupra: mi-ai vorbit. Ce utilă e lumea asta a subconștientului. Măcar acolo știu că putem face schimb de păreri.
      Ca de fiecare dată până acum, te-am întâlnit spontan. Nu m-aș fi așteptat să te văd. Nu mi s-a părut niciodată că ești genul tipului de gașcă. Acum, erai înconjurat de oameni. Destul de mulți, destul de nepotriviți. Când am ridicat privirea spre tine (pentru că aproape întotdeauna merg cu ochii ațintiți în pământ), mă observaseși deja și zâmbeai. Ca întotdeauna – cu un pas înaintea mea.
      M-am făcut că nu te văd, până nu mi-a zis cineva: “Uite-l pe F.!”. Atunci am decis că “nu mai am încotro” și m-am îndreptat să te salut. Și pentru că visul e o lume croită de cel care visează, salutul nostru s-a transformat neașteptat în sărut și o îmbrățișare mai mult decât amicală în capul meu. Abia mă dezmeticisem, că m-am și trezit mergând cu tine într-o direcție opusă mulțimii, departe de tot ce fierbea acolo unde te-am întâlnit. Pășeam lent, deloc potrivit nouă (mereu am simțit un val de împlinire și putere alături de oamenii care merg repede din instinct). Mi-ai spus:
      — Crezi că toate astea au fost o glumă, nu-i așa?
Nu știam ce să-ți răspund și nici nu sunt sigură că am făcut-o. Obișnuiesc să mă pierd în pauze lungi – de parcă aș fi responsabilă pentru pronunțarea unei sentințe – înainte să articulez un răspuns mai mult sau mai puțin închegat. Cu afinitate spre cel din urmă, în capul meu am rostit:
     —Tu nu?
      Încerc să reconstitui discuția noastră după aceste replici, dar visul meu se întrepătrunde cu un fragment din “Moartea fericită” a lui Camus:
     “ — Da, dar aș vrea să-ți spun ceva. Poți, desigur, să nu-mi răspunzi, dacă asta te indispune. Șovăi: O iubești pe soția ta?
      Mersault zâmbi:
      — Nu e neapărat nevoie. [...] Vezi tu, ce contează cu adevărat e voința de-a fi fericit, un fel de conștiință uriașă și mereu prezentă. Restul, femeile, operele de artă sau succesele mondene nu sunt decât pretexte. O canava care ne așteaptă broderiile. […] Nu mă pot bucura de fericire decât atunci când o văd luptându-se dârz și violent cu opusul ei. ”
     Acest “Nu e neapărat nevoie” nu-mi dă pace din momentul în care ochii mei l-au întâlnit pe pagină prima dată. Nu știu în ce proporții simți și te amăgești că simți, pentru că, așa cum mi-ai spus într-o noapte chiar tu: fervoarea și pasiunea se răcește în timp – rămâne altceva. Mi-ar plăcea să știu ce e acest “altceva” pentru tine cu adevărat. Dar, deviez.
      Cum apare Sfânta Vineri în calea personajului principal în povești, așa a trecut pe lângă noi un bărbat cărunt și morocănos, aruncându-ne o vorbă aspră și jignitoare. Am simțit cât de pornit și hotărât erai să-i arzi una. Cu seriozitatea unui om de un metru cinzeci și opt care vrea să cuprindă infinitul, mi-am învălătucit brațele în jurul tău. Mi-am imaginat că sunt o lăcată. Deodată, m-am simțit mai puternică. În eforturile mele de copil care nu renunță la jucăria lui pentru nimic în lume, ai reușit să te calmezi după vreo trei smucituri și câteva înjurături colorate.
      Ne-am continuat drumul. Nu ne țineam de mână, cum nu ne-am ținut niciodată (poate decât atunci când ai simțit nevoia de a nu mă pierde într-un furnicar de oameni amețiți). Am întâlnit din nou bătrânul arogant. Mânca niște caise dintr-un pom care nu părea să fie fructifer. Te-ai apropiat, te-ai uitat ciudat la el, apoi ai rupt și tu o caisă mult prea verde. Contemplai cu seriozitate idea de a o încerca la gust, chiar dacă îți plac doar cele coapte prea bine. Râzând, te-am îndemnat să nu o mănânci. Totuși, arăta dubios și caisa și tu cu ea în mână. Mai des decât de obicei, “a se răzgândi“ nu e un reflexiv din vocabularul tău. De aceea, m-am bucurat că ai renunțat la idee.
      Tot ce țin minte apoi, e că ne-am trezit într-un pat care părea mai mult al meu decât al tău. Și acum... care din paturile mele era cel din visul de acum? N-aș ști să răspund, dar brusc îmi vine în cap imaginea garsonierei în care am stat la București și a serii în care ai rămas la mine când ne-am întors din Constanța. Se anunța o furtună violentă, dar ploaia se potolise între timp, ca o pauză între două reprize de box. Ai deschis geamul și așa cum erai – numai în boxeri, în întuneric și în tatuaje – te-ai așezat pe pervazul mult prea îngust, cu dreptul tras spre tine și stângul căzut leneș pe podea. Te-ai lăsat pe spate, sprijinindu-te de perete (și el îngust) și ți-ai aprins o țigară cu bricheta albastră BIC. Ai aruncat-o dezinteresat alături. Nu știai că e a mea. De fapt, nici nu contează: cineva mi-a spus odată că detaliile sunt chestiuni femeiești. În boxerii aceia ai tăi și întunericul ploios al nopții, arătai ca un copil mare, care știe, dar încă așteptă să vadă cu cel îl mai surprinde viața mâine. În trăsăturile lungi ale corpului tău respira toată Roma și Grecia Antică. Păreai desprins din “Crearea lui Adam” a lui Michelangelo cu o nuanță deloc subtilă de Warhol. Acolo, atunci, nu aș fi vrut să opresc timpul. Aș fi vrut să fiu timp: ca să exiști în mine. În noaptea aceea, într-un decor ieftin și îngust, m-ai urcat spre gura vulcanului și mi-ai arătat cum se varsă lava de sus, spre poale.
      Cu reminiscența acelei nopți, dar într-un seism mai atenuat în dimineața asta, am început să mă apropii spre hotarul visului cu zorii. Am încercat să deschid ochii cleioși și grei de umiditatea aerului coastei de vest. Primul fir de transpirație se pregătea să-mi alunece pe frunte, dar înainte să se prelingă, am închis pleoapele în refuz, ca să mă întorc la tine. Atunci am știut că visez. Îți dai seama de ce nu e abia atunci când deschizi larg ochii. Mie, însă, mi-a fost de-ajuns să-i deschid doar pe jumătate. M-am întors, așadar în ceață, unde respirația noastră înceta să mai existe, lăsând loc numai săruturilor – singurele certitudini: atât de clare și vii, încât păreau imposibile. Buzele tale – interiorul unei scoici, apoi dintr-o dată tari și pronunțate, ca o coapsă de antilopă în salt. Flux și reflux. Secetă și înec. Desprimăvărare și întâiul îngheț...
      Un huruit vag îmi deranjează neinvitat urechea. Văd cum ochii tăi îmi șoptesc ceva, dar zgomotul insistă și mă trage ca o mână după el. Mă răstesc apăsat. Încerc să-l fac să înțeleagă că nu e tocmai momentul potrivit. Nu-i pasă. Și ca în filmele cu Harry Potter, mă trezesc aruncată de o baghetă magică într-un colț al realității. Îmi împleticesc picioarele către fereastră, care se deschide spre mare ca spre o lume nouă. Zăpușeala mă izbește violent în față și îmi agață trezirea de gât. Încerc să trag ultimul val de răcoare în piept, dar mutra mi se boțește și mai mult, ca o foaie scoasă din coș și mototolită din nou. Un miros cunoscut îmi înțeapă nările.
      Cu mișcări calculate și metodice, jos, cineva repară rezervorul cu gaz.