nebunia de după concert

   Pași. Zgomot. Oameni-zâmbet care ies încet din cafenea... În față eu: mulțumind Universului că am putut să-i fac fericiți pentru o oră.

   Gesturile și trăirile mele se contopesc într-un dans haotic, iar pentru prima dată într-o bună bucată de timp, existența mea începe să capete o curgere firească. Ies în grabă afară și simt asfaltul rece, dar nici măcar nu-mi pasă că în picioare am ghete și în aer e februarie. Am numai lumină. Și un buchet de lalele în mâini. Brusc - o liniște potrivită și încep să înțeleg că sunt infinit.

   Simțeam atunci că fericirea mea nu se poate materializa sub nici o formă. Era un alt fel de trăire, pe care, la un moment anume, aș fi putut s-o ating cu buricul degetului arătător. Înțelegeam că ceva lipsă din mașinăria sufletului meu s-a reintegrat în sistem, dar, nu știam exact ce-a fost și, probabil, n-o voi afla prea curând. Atunci, însă, mi-am dorit mai mult ca niciodată să mă opresc și să ramân doar eu și fericirea cea nouă.

   Mult timp după n-am mai putut adormi, iar ultimele acorduri și vocile șterse ale oamenilor din încăpere îmi rezonau puternic în timpane, construind încet o materie, încă indefinită, de vise. 

mai mult decât o viață

                      Draga mea,

 Te priveam azi cum îți sorbeai ceaiul de mentă și zmeură, încruntându-te din când în când, semn că nu-ți plăcea prea mult, pentru că îmi tot repetai: "Hm, mama îl face de zece ori mai bun!". Stând în cafeneaua pe care o îndrăgeam ambele, dar unde veneam acum cu alți oameni, te priveam și îți remarcam trăsăturile deloc copilărești ale feței, care îmi erau odată atât de familiare. Doar zâmbetul ți-a rămas parcă același: senin și drăgăstos, ca o lumină caldă. 

 Îți citeam în ochi o maturitate neașteptată, care mă tulbura, oarecum, când îmi vorbeai de noile tale pasiuni. Atunci mi-am dat seama, cu uimire, cât de greu îmi e să găsesc cuvintele potrivite ca sa pot să-ți spun ceva în schimb. Stând așa, auzeam că îmi vorbești despre ceva, dar nu ascultam nimic din ce spui, ci doar îți urmăream gesturile. Deodată, ai făcut o pauză și m-ai privit nedumerită, de parcă uitaseși ceva important. Ai căutat o clipă în ghiozdanul tău mic, apoi, cu mișcări delicate, de femeie, ți-ai adunat părul negru, lăsând la vedere niște cârlionți scurți, care îmi aminteau de fetița de odinioară. Ți-ai urcat picioarele pe caloriferul scund de lângă geam, te-ai aruncat cu un aer nonșalant în fotoliu și ai râs cu poftă. Atunci am vrut să-ți spun cât de dragă îmi ești, dar cuvintele s-au strâns fără voie intr-un nod, care m-a făcut să-ți răspund cu un zâmbet nepotrivit.

 Știi, uneori se întâmplă să mă gândesc la ceea ce va fi devenit prietenia noastră peste ani, atunci când fiecare dintre noi va fi absorbită de propriile griji, dar fug. Fug cât de departe pot, pentru că îmi provoca o tristețe prea grea ca să o pot alunga. Știam că o să vină momentul, când prima dată în mai mult decât o viață voi înțelege că am crescut, dar nu știam cât de dureroasă poate fi schimbarea.

 Iubita, scumpa mea fată cu pielea măslinie, de-ai ști cât aș vrea să fim din nou copii, dar timpul nu ne întreabă niciodată dacă am vrea să ne oprim din nebunia noastră și să retrăim momente. Te privesc acum și nu pot să mă satur de frumusețea ta pe care ți-au daruit-o anii, însă mă-nfior la fiecare cuvânt al tău care mă amețește cu prea mult înțeles. Hai să lăsăm celor "mari" grija cuvintelor. Hai să mai fim copii măcar puțin. Haide, vin-o să mă îmbrățișezi, iar eu o să te sărut pe frunte.

 

dimineață de decembrie

Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci când îți plimbai liniștit degetele pe spatele meu gol intr-o noapte răcoroasă de vară departe de casă. Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci când m-ai vazut prima dată prăbușindu-mă pe podea, iar din ochi îmi curgeau oceane. Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci când aveam părul ud și sărat, iar tu mă priveai cu o sete nerostită de pe nisipul fierbinte. Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci cand inspiram amândoi aceeași pasiune și expiram același extaz într-o cameră plină de fum gros și miros de lemn vechi, impregnat puternic în pereți. Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci iarna. Spune-mi că o să mă mai iubești ca și atunci când sângele tău devenea alcool, iar mâinile-ți mă căutau nervos. Spune-mi că o să mă iubești. Atât spune-mi.

unui părinte

 Nu încerca să-ți pui în funcțiune visele, atribuindui-le copilului tău. N-o să reușești să obții nimic valoros. Ba mai mult, riști să strici mașinăria iubirii dintre voi cu o vorbă. Vei descoperi cu timpul că stricăciunile sunt ireparabile. Ascultă gesturile și privește visele copilului tău, oricât ar fi ele de imposibile pentru tine. Obișnuiește-te cu ideea că nu-ți va fi ușor să te conformezi. Știi că riscă să ardă, iar tu, bineînțeles, nu-[ț]i dorești asta. Știi că lumea e o junglă, care nu acceptă himere, dar privește-l pentru o clipă: vezi acea scânteie din ochii lui? Vezi nebunia, frumusețea sălbatică și speranța? Dacă reușește?!

 Îndrumă-l. Sprijină-l. Încurajează-l. Copilul tău are nevoie de tine, chiar daca uneori încearcă să-ți demonstreze inversul. Nu renunța la el chiar atunci când tot ce își dorește e un gând bun de la cel mai drag om.

 Adu-ți aminte de tine când visai la fel de înflăcărat ca și el, iar părinții îți repetau să-ți vezi de treaba ta. Acum fii sincer cu tine: Ai devenit ce ți-ai dorit? Ești fericit? Poate asta ar trebui să te pună pe gânduri. Nu-ți lăsa copilul să devină victima "profesiei la modă". Nu-i sfâșia geniul. Spune-i mai des "te iubesc" și "voi fi alături de orice gând al tău" oricând ai ocazia. 

 Doar atunci vei descoperi, poate cu uimire, câtă dragoste are, de fapt, să[-ți] dăruiască copilul tău. 

gând prăfuit

 Plouă... și-i tremură un deget de la mâna stângă. Poate e de vina cafeaua, pe care, cu ceva timp în urmă, a început s-o bea în exces. De cele mai multe ori își spune că ăsta-i motivul. De cele mai multe ori, însă, se amăgește, inconștientizând, de fapt, că se aruncă în groapa de gunoi a sentimentelor de bună voie, care se umple până la refuz de fiecare dată când cineva, în treacăt, mai aruncă o emoție uzată acolo. Uneori, macină gândurile ca pe niște grăunți de grâu, încercând să perceapă valul de anxietate care se prăbușește în milioane de ploi în interioru-i, electrizându-i pielea. Alteori, ucide cu sânge rece orice idee care ar putea declanșa furtuna.

 Știe că are nevoie de o schimbare. O schimbare cât mai rapidă, pentru că timpul nu stă în loc pentru nimeni, ci crește în urma-i în cantități gigantice, inimaginabile. Sentimentul suprasaturării devine alarmant și mult prea voluminos pentru locul lui obișnuit, rezervat intr-un colț de suflet. 

 Se vrea înapoi, cu lumină, cu sete de viață, cu tot ce i-a aparținut înainte. Își dorește libertatea. Nu cea pe care o jinduiesc toți, ci una care o va pustii măcar puțin. Una care îi va absorbi frământările ca un burete.

 Hotărăște sa facă un pact cu sine, trage adânc aer în plămâni, puterea devine copleșitoare, și...! 

 Pentru o clipă aude un sunet surd în tâmplă. Inima i-a tremurat din nou.