iubitul meu prieten,

  Iubitule... Nu. Prietene... Nu. Iubitul meu prieten: am obosit. Am obosit și îmi vuiește groaznic tâmpla. Nu mai am putere să par ce nu sunt.
  Mă tot întrebi de ce tac, de ce nu-ți vorbesc despre orice, de ce nu te pot privi în ochi fără să clipesc. Adevărul e că aș fi vrut să-ți spun prea multe și nu am timp destul pe Pământ. Mi-ai spus că sunt un om slab. Da... iubirea te face să pierzi toate luptele. Iubirea te face slab, vulnerabil și uscat a o piele crăpată. Iubirea m-a slăbit. Acum am umbră pe ochi, pentru că mă tot trezesc la ore fixe, într-o liniște atât de surdă, încât mi-e groază ce noapte e. Știu că nici tu nu dormi atunci, iubitul meu prieten. Și vai... cum le simte pe toate o femeie care iubește! Și ce porniri se nasc intr-o femeie care nu face decât să iubescă! E destul să uite despre cine e ea, doar ca să-și promită să facă orice îi stă în putință ca să ai tu liniște.
  Femeia se abandonează în tot ce ești tu, bărbat. Nu cere nimic înapoi și nici măcar nu îi pasă că odată și odată va nimici tot din ea, numai ca să te învie pe tine. Asta e femeia pătimașă. Femeia care a orbit. Femeia care nu știe altceva decât să te iubească până în străfundurile mărilor și în înălțimile Cerescului. Femeia care respiră prin tine, bărbat.
  Știu tot ce gândești, chiar dacă îmi repeți că habar n-am cine ești. Te-am auzit cum dormi și eram acolo când te bântuiau visele cu ea. Și mai știu că ai avut nevoie de cineva, de o "alinare", cum îți place ție să spui, nu de o femeie. Nu încerca să negi acum. Îmi dau prea bine seama unde am ajuns, dar de ce continui să înfingi cuțite într-o mobilă uzată și inutilă? De ce mă ții, spunându-mi tăios să plec? De ce mă întrebi dacă nu vreau să rămân când știi finalul? Ce vrei?
  E prea târziu să-mi spui să nu mor și să nu îndrăznesc să te înnec în alcool din obișnuință. Am murit de prea multe ori până să ajung față în față cu tine. Știu ce înseamnâ eșecul. Adevărul e că încă mă zbat să trăiesc, chiar dacă mi-am promis să-mi pun un grătar la intrarea în suflet. Poate e mai bine să-l închid pentru un timp, cât încă se fac lucrări de șantier. Sau poate o să-l închid pentru totdeauna. La ce bun praf și zgomot? Și-așa vecinii nu par foarte încântați.
  Oare ar trebui să iau cel mai apropiat tren, iubitul meu prieten? Sau mai ai ceva să îmi povestești? Dar poate e mai potrivit să-mi spună altcineva totul, că pe tine mi-ar fi cu neputință să te cred, după toate pe care le țin minte mâinile care au văzut iadul. Semne, semne...peste tot numai semne! Și ah! Cât de gațios îmi dă trecutul din mână. Tot face cercuri în jurul meu, gata să-și sfâșie prada. Nu se grabește nicăieri. Se distrează. Cândva am reușit să scap. Mi-a luat ceva timp să înțeleg regulile jocului. Acum e același joc, alte reguli în schimb. Piesa mea a fost mișcată și acum mi-a scăpat din vizor clipa ca să mai pot face vreo tentativă de evadare.
  Cineva mi-a spus odată că e o prostie să-ți ceri iertare pentru ceea se simți. Și totuși, iartă-mă. Iartă-mă pentru ceea ce știi deja. Rămâi cu bine, iubitul meu...prieten! Și mai treci în vizită din când în când. Sau mai cheamă-mă când îți cade tencuiala de pe pereții inimii.

haos

Foaie. Foaie uscată de timp, după un potop microscopic. Foaie îmbibată cu trăiri foste. Foaie pe care complotează împotriva mea cuvintele. 

  Foaie care nu te poate recrea din cerneală. Și nici din toate răsăriturile pe care le-a cunoscut născându-se. Foaie pe care renunț atâta oara, câte valuri s-au spart de malul  meu. Foaie care îndură fiecare gând, încăpățânat să se reverse. Foaie murdărită de dor și orgolii. Foaie străpunsă de neapartenență. Foaie care nu poate vorbi. Și e mai bine așa. Foaie galbenă. Foaie fără sens. Foaie cu sens. Foaie cu miros de flori uscate și degete tremurânde, ude de emoție. 

  Vis. Friguri. Rece. Piele, brațe, răsuflări întrerupte de buze și stofe. Toate cu noi. Toate absente. Foaie care rabdă. Degetele tale înghețate în buzunarul meu. Ochi căprui. Ochii mei. Numele tău pe retină. Apă pe scurte. Râsete curate. Papuci stropiți de șoferi grăbiți. Înjurături la cronometru. Păr amestecat cu ploaie. Foaie. Ierburi în cană. Gust de lămâie. Senzație de tutun. Ciorapii tăi. Iarnă în Cernăuți. Tu, visând la Paris. Eu, visând la noi, oriunde. Niciodată. 

  Taxi aglomerat de tăceri. Pseudoacasă. "O să treacă." Pernă. "Hai să dormim, micu'." "Da, ai dreptate."

  Poate o să te visez iar. Și într-o zi va fi bine. Timp potrivit. Că tu și așa ești. Auzi? Promite-mi că n-o să renunți la ce ține și o să-ți fiu umbră. Alunecă. Foaie.

tu

 Stăteam în fața ta și tremuram mut când mi-ai prins mâna. Era o oră atât de adâncă, încât nu părea reală, ca și prezența ta, de altfel. "Am așteptat mult noaptea asta", mi-ai spus tu. Am jucat un teatru impecabil. Ne-am mințit frumos.

  Picăturile șiroiau singure și fierbinți, oricât de mult nu m-ai fi implorat să mă opresc. Atunci, în bucătăria ta n-am fost eu. Am fost ceva mai mult pe care nu l-a mai văzut nimeni până acum. M-ai văzut numai tu. Dar cine ești? De unde vii și cum ai reușit să mă dai peste cap? Încă nu cred că a fost adevărat. M-am trezit în patul tău dimineața și noaptea te-am respirat in prag.

  "Spune-mi, ai fi plâns acum, la 4 dimineața, dacă nu mă știai?"..."Nu"...Ochii tăi erau hipnotici. La intervale neregulate mă pierdeam în ei și apoi nu mai știam unde să fug să nu-i mai privesc. Mă răvășești până la refuz. Ești înnebunitor de frumos. Mă tulburi. Da. Tu nu ești de pe lumea asta. Tu nu ești pământean.

  "Eu nu mai pot simți." Nu te cred! Nu te cred, am țipat eu fără să mă auzi. Poate pentru asta te iubesc: pentru întuneric. "Nu poți cere de la oameni ce nu-ți pot da." Știu asta prea bine, dragul meu, dar, spune-mi, ce să fac cu mine dacă te văd mâine? Cum să nu vreau să-ți ating pielea? Cum să rămân intactă?

  "Am renăscut după tine." Și eu. "Ai venit de sus atunci când nu mai găseam putere să cred." Nu vreau să mă mai întorc acolo unde am fost. "Nimeni dintre noi nu o vrea." "Îmi dai voie?" Liniște. Haide, de ce mai stai? Tu chiar ai nevoie de un răspuns? Nu mă vezi acum? Nu vezi? De ce să mai întrebi ceva, răspunsul căruia îl știi demult. Și totuși liniște. "Eu nu sunt ce crezi tu. Când mă privesc în oglindă tot ce sunt e un gol." 

Nu. Eu te văd din stele, despre care oamenii au uitat demult. Tu vii de-acolo. "Chiar dacă te văd în vis cum lăcrimezi și suspini... Chiar dacă simt cum ne ținem înnebuniți de mâini...Am fost atât de prost să scriu despre un om pe care l-am iubit alături de unul care mă iubește... Doamne!" Știi, ți-am simțit respirația pe gât. Ardea. Ardea în milioane de flăcări. Imploram să stingi durerea aceea chinuitoare cu buzele. "Mi-a fost greu să nu..." Doamne, cât te iubesc! Cum m-aș putea abandona acum? N-aș mai fi eu niciodată. "Nu-ți cer asta. Accept-O ca parte din tine. Înseamnă că ești vie." Dar tu nu poți vedea nimic mâine. "Acum e tot ce avem." Nu asta am vrut să spun.

  "Te țineam în brațe și am simțit căldură." Aș fi vrut să mor. Acolo, în fața ușii tale, odată cu explozia aceea. Să mor în eternitatea ta. Să mă transform în sângele tău și să-ți spăl inima cu fiecare pulsație. Să fiu arta ta. Aș fi vrut să-ți văd celălalt întuneric despre care îmi tot vorbești cu înfrigurare. "Nu vreau să-l vezi niciodată. Mi-e frică de ce pot aduce." Pe tine te doare și eu nu pot face nimic. Nimic să poți iubi. Mizerabil sentiment. "Îți promit să te fac fericită. Te rog să-mi dai încrederea." Ți-am dat-o din prima zi. Ai știut din prima zi. Ai văzut totul înainte să știu eu. Ai vrut să eviți glonțul, dar nu poți sta în calea Ei. Ea nu alege. El nu alege. Dar... Spune-mi, ce să fac acum? Să-mi îngrop dragostea în praf de lună? Poate e tot ce mai pot face. N-aș suporta să fiu la treizecidoimi distanță de tine fără să simt. 

  "Ochii tăi..." Nu, ochii tăi! Nefiresc de adânci, nobil-întunecați, covârșitori, infiniți, înspăimântător de cunoscuți! Spune-mi, cum dracu' faci asta? Cum scoți din mine ce n-am mai trăit niciodată? "Eu doar am apăsat butonul."

tăcerea

De azi înainte o să taci . O să taci pentru că ţi-ai dat seama că ai spus prea multe. Ai spus prea multe unor oameni pe care i-ai cunoscut preţ de câteva secunde. Unor oameni care nu aveau voie să audă.

  Ai fost tu. Ţi-ai dezbrăcat amintirile, fricile şi fericirea în faţa lor. Le-ai rupt din tine cu tot cu piele şi i le-ai aranjat frumos în palmă. Numai tu ştii cât ţi-a luat să poţi, în sfârşit, vorbi. Ţi-au spus că o să fie acolo şi poate că aşa a şi fost, dar... iar ai ars. Te-ai consumat în schimbul unor cuvinte pe care ai vrut să le auzi atât de mult, încât ai uitat. E ca şi cum ai fuma ţigară după ţigară. Ştii că te distruge din interior, dar continui să o faci, crezând că numai așa poţi fi în echilibru cu tine.

  Credeai că în sfârşit ai scăpat de întunericul mlăştinos prin care te târai fără identitate, ademenit de chemări chinuitoare, tânjind să sorbi o frântură de aer nou. Pentru o clipă ai văzut eliberarea. Ai scăpat de tot ce duceai cu tine, ca şi când ai fi ajuns la destinaţie, cărând o sută de bagaje pe jos. Credeai că în sfârşit te-ai oprit din căutat. Erai aproape sigur că le poţi dărui iubirea pe care ai adunat-o cu grijă atâta timp, fără să vrei ceva în schimb. Credeai că te-ai întors acasă.

  De azi înainte ştii că eşti numai tu şi cu tine. Ai învăţat să-ţi schimbi măştile şi ţi-ai promis că nu mai scoţi un sunet, oricât de insistent nu te-ar împinge, din spate, emoţia. Îţi dai seama că n-o să te aduci la nimic bun, dar mai ştii că aşa te poţi răni numai tu. O să înveţi să trăieşti împreună cu tine. O să înveţi să nu te vadă ca şi cum tot ce eşti se află în spatele unui perete de sticlă transparentă. O să înţelegi că nu mai ai (ne)voie să materializezi în cuvinte unele energii. Ele vor trăi în tine de la sine, fără să dai explicaţii altora. Aici te ai numai pe tine.

  Aşa n-o să te mai doară o rană surdă în piept. N-o să te aştepţi la nimic şi n-o să aştepţi pe nimeni. O sa fii singur, dar fericirea va depinde de tine. Uneori n-o să (te) mai poţi răbda, dar aşa o să înveţi să nu mai tremuri pentru oamenii goi şi nici n-o să mai fii sclavul minţii tale. O să fii prezenţa din spatele gândului. Imparţială şi rece.

  Acum ştii. Tu eşti tot ce ai.

lupta

M-am săturat să mă tot îngrop în cifre. Îmi vlăguiesc firea. Abstracții banale care se bat cap în cap fără vreo esență anume. M-am săturat să tot scot radicali din mine și să-i aflu infinitului limitele. Auzi, ce tâmpenie! Poți cunoaște ceva doar atât cât te lasă. Pe mine nu mă lasă Cerul. Am început să nu mai am loc pentru a-mi adormi gândurile când se face ora neliniștiților.

   M-am săturat să declar variabile, când tot ce avem de fapt e incertitudinea. M-ați învățat să fac totul la fix. Mi-ați impus scheme, pentru că "așa e corect". Am început să aud pașii secundelor și moleculele izbindu-se de pereții inimii. Mi-ați demonstrat de mii de ori inutilul și m-ați scuipat grețos cu definiții, când nici măcar liniștea nu (v-)o puteți defini.

   Vă dau un sfat: nu mai săpați în Dumnezeu! N-o să ajungeți să smulgeți niciodată, auziți?!, niciodată, nici măcar un fir din ghemul Nemuririi ca să-l puteți trece prin niște calcule grotești pentru a vă alimenta orgoliul. Încetați să tot dați explicații. Chiar nu vedeți că împietriți?! Ba mai mult, îi paralizați și pe cei care mai au ceva de spus. Îi desfigurați. Pierdeți genii care nu mai ajung să simtă. Apăsați-vă stop-ul și respirați, doamne, o dată!

   Noi nu suntem mașini în așteptarea unui programator dement. Noi suntem vii și mâncăm iubire. Ni se face dor și iertăm. Da, suntem apă și materie, dar mai purtăm în noi și durerea. Exact, ca pe o apendicită. Generăm explozii, dar jinduim echilibrul. Unii dintre noi, cei mai puțini, sunt robi și creatori într-un singur corp, care nu vă vorbesc pe înțeles, însă... 

   Suntem oameni. Lăsați-ne să fim oameni și să învățăm în voie fericirea.